EDITORIAL: Pornocraţia // de Marius Iona

Noi nu suntem socialişti, noi suntem escroci!

Demonii, Dostoievski

Am dat peste acest termen, mai demult, în publicistica lui Eminescu. Desemna, în treacăt, cruntele realităţi româneşti din vremea sa. Tot în gazetăria, domniei sale, am mai aflat şi despre suferinţa, deja seculară, a exterminării Răsăritului de către Apus; şi am mai aflat şi despre diferenţa românului de la munte faţă de cel de baltă şi despre multe alte lucruri de-astea… De menţionat că aceste gânduri sunt împărtăşite şi de alţi cărturari precum Vulcănescu, Băncilă, Blaga ş.a.m.d.

Pornocraţia este un termen dur şi aruncat aşa la mânie de către nefericitul Emin, ar putea zice un intelectual rezonabil din zilele noastre. Sau că nu este semnificativă gazetăria, ci marea şi necitita sa poezie ce ne-a scos în lume fiinţa românească. Să nu ne pripim, dară, şi să vorbim despre fapte.

Până astăzi, românul s-a uitat mai cu scârbă, mai cu umor la vedetele porno din politichia noastră, cum mergeau ele pentru niscai felaţii la Bruxelles şi prin alte cele lăcaşuri sacre de tip profan. Această prostituţie se bucură de cea mai înaltă imunitate moral-ştiinţifică pentru simplul motiv că ea slujeşte zeiţei numită Politica, iar în funcţie de capriciile ei muritorii vor avea sau nu bunăstarea dorită. Vasăzică, fără dânsa – zeiţa celor mulţi dar proşti -, nu se poate.

Citeşte tot articolul pe ISVOD.

Interviu: LA TAIFAS CU BĂDIA NAE PURCĂREA

„Noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă”

Marius Iona: Ce-aţi mai făcut săptămâna asta?

Nicolae Purcărea: E greu să spun ce am făcut. Am citit din cărţile astea, că tot citesc, că… foarte ciudat ştii, trebuie să iau de două-trei ori capitolul să-l pot înţelege, să pot memora esenţialul, că aşa mă leg de idee, îmi notez ideea pe care undeva trebuie să o dezvolt şi eu. Suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului evreu.

M.I.: Este un lucru rău să cunoştem Holocaustul?

N.P.: Dom’le, nu este un lucru rău. Dar de ce suntem obligaţi să-l cunoaştem? De ce nu suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului nostru? Să ştii poporul tău prin ce suferinţe a trecut.

Citeşte tot articolul pe ISVOD.

Ambivalenţa antinomică a Bisericii // de Ovidiu Nacu

El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni

şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. (Matei 5, 45)

Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece,

al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. (Filipeni 2,10)

Ambivalenţa antinomică a Bisericii constă în natura ei complexă: în acelaşi timp monadă şi diadă, Biserica dezvăluie în Istorie ambivalenţa creaţiei, pe care o exorcizează astfel, scoţând la iveală ontologia făpturii dar şi Taina Mântuirii în care aceasta este angrenată de către Dumnezeul-Om.

Privită în miezul ei antinomic, cu valenţe doar aparent contradictorii, Biserica este Trup istoric-euharistic al lui Hristos (aceasta fiind potenţialitatea ei principală, activată dintru început) şi, concomitent, sistem al Antihristului (ca potenţialitate secundară, derivată din prima). Criteriul fiinţei eclesiale e Taina Mântuirii care se realizează întru ea şi care transformă organizaţia religioasă locală în Trup hristic autentic.

Ambele valenţe coexistă în Biserică, actualizarea lor aparţinând creştinilor. Dacă la întemeiere, Biserica era actualizarea integrală a Trupului lui Hristos (vezi pedeapsa lui Anania şi Safira, sinodul apostolic şi respingerea lui Simon Magul), în stadiul apocaliptic Biserica va fi actualizare completă a religiei lui Antihrist, puţinii ucenici ai lui Hristos fugind în pustie (Apocalipsa 12, 6).

Citeşte tot articolul pe ISVOD.

Omul tânăr // de Mihai Dan

Despre generaţia născută în anii 80 va fi un deliciu să se vorbească, când va veni vremea. Să vă povestesc, celor ce nu ne cunoaşteţi, de ce.

Cultura, am înţeles de la Mai Ştiutori, te învaţă că nu ai dreptate din prima, că lucrurile stau altfel şi mult mai complicat, că certitudinile de un orgoliu încruntat, proprii simţului comun, sunt prejudecăţi dintre cele mai obositoare.

Apetenţa pentru cultură a tânărului, însă, e adesea apanajul revoltei; revoltele sunt bune, se va spune – dau în fond stabilitate. Dar cum se revoltă omul tânăr, în contra a ce? Generaţia reformată educaţional a evoluat auzind că totul merge rău, că vinovăţia o caracteristică indiscutabilă a clasei politice şi că răul, în general, e personificat de un grup imuabil, numit, la urmă, ei. Strigătul nervos a răguşit de robusteţea sentimentului că un celălat care merită anulat e vinovat de toate.

Citeşte tot articolul pe ISVOD.

Istoria romanţată a cutiilor de chibrite // de Dragoş Martinian Iancu

De la fostul regimul comunist ne-au rămas moştenire, printre altele, şi acele blocuri muncitoreşti poreclite „cutii de chibrite”: patru etaje de cămăruţe mici, standardizate, cu baia pe hol, fiecare cămăruţă servind drept locuinţă unui muncitor al fabricii din imediata apropiere. Probabil, în epocă, acest tip de blocuri au fost un „succes” (din perspectiva eficienţei), căci au apărut, mai întâi mănuchiuri, apoi alei de asemenea blocuri, şi, în cele din urmă cartiere întregi, alcătuite din standardizatele construcţii numite „cămine muncitoreşti”. Sunt de ajuns două asemenea cartiere zvârlite, strategic, peste un burg medieval, pentru a-i altera acestuia pentru totdeauna fizionomia şi etosul.

După 1989, „căminele de nefamilişti” s-au transformat, în „cămine de familişti” –darul democraţiei! – iar cartierele au devenit adevărate muşuroaie umane, infecte şi degradante. Fabricile, falimentate, de asemenea strategic de sus, i-au lăsat pe muncitori cu ochii în soare; după orgasmul proletar al grevelor masive (noi vrem să muncim!),  a urmat tranchilitatea surdă a individualismului „capitalist” prin cartierele muncitoreşti, căci banii de disponibilizare luaţi „pe ordonanţă” erau prăpădiţi prin crâşme, pe microafaceri familiale la colţ de bloc, (gen chioşcuri de ţigări, băutură, prezervative şi cipsuri – articole vândute cu spor mai ales minorilor) sau pe larvarul trai de pe azi pe mâine, lipsit de filosofice orizonturi. După o vreme, oamenii, decăzuţi din gloriosul statut de muncitori, şi transformaţi de tranziţie în paraziţi sociali la limita subzistenţei, au început să plece, încet dar sigur, depopulând mirificul furnicar ce le-a plămădit fiinţa lăuntrică şi viziunea asupra vieţii. Unii s-au întors înapoi la ţară, la glia natală a Moldovei; câţiva s-au mutat în alte oraşe, încercând s-o ia de la capăt; majoritatea au fugit (înainte de 2007; după 2007 se numeşte că s-au dus la muncă) într-o ţară UE: Italia, Germania, Marea Britanie, Spania, etc., ducând acolo stindardul României postdecembriste, mâncătoare de lebede… Mai menţionăm, spre a face dreptate lucrurilor, că mulţi dintre aceşti peregrini s-au întors înapoi în ţară, benevol, sau, cel mai adesea, însoţiţi de poliţie, neputându-se nicicum integra în marele Babilon civilizat al lumii. Dar nu s-au întors cu mâna goală!

Citeşte tot articolul pe ISVOD.

Lucrul cel mai simplu din lume: vocaţia mesianică // de Iulian Apostolescu

Giorgio Agamben, Timpul care rămâne. Un comentariu al Epistolei către Romani

Editura TACT, 2009, Cluj-Napoca, 184 p.

În 2009 a apărut, în colecţia Angelus Novus a editurii Tact, traducerea cărţii lui Giorgio Agamben[1], Timpul care rămâne. Un comentariu al Epistolei către Romani, realizată de Alex Cistelecan. Pe parcursul a şase întâlniri, lucrarea îşi propune să pună în lumină o aporie care priveşte structura însăşi a timpului mesianic, legătura aparte dintre memorie şi speranţă, trecut şi prezent, plenitudine şi lipsă, origine şi sfârşitul pe care ea îl implică. Ideile discutate în această carte nu sunt doar încercarea de a traduce un concept şi de a-l introduce cu preţul unei deplasări de sens. În mod simetric, ceea ce rămâne constant nu trebuie înţeles ca o anchetă asupra religiei, ci mai degrabă ca o manieră modestă şi filosofică, de înţelegere a cuvântului christós, adică mesia. Ce anume înseamnă să trăieşti în mesia, ce este viaţa mesianică? Şi care e structura timpului mesianic? Aceste întrebări, care sunt şi ale lui Pavel, trebuie să fie şi ale noastre.

Citeşte tot articolul pe ISVOD.

Zile şi insule // de Bogdan Miniar

Conceptul neştiut şi pierderea de sine

Conceptul neştiut este o instituţie permanent funcţională. Reuşita funcţionării lui trecând abuziv, ca şi cum n-ar trece, prin ştiutul (în mod ultim) intermitent. Astfel, concept-interstiţiu, neştiut reapare la capătul, în marginea produsului  său.

Conceptul neştiut şi primit funcţionează. Funcţionează şi eşuează simultan, inventează prolific şi face ravagii fizice şi metafizice ca un atom-bumerang. Rămas metafizic timpuriu, omul deschide zodia pierzaniei sub conceptul neştiut, sub lucrul îmbolnăvit al lui Dumnezeu, „lumea”, portretul lumii. Cu totul malign, canceros, neştiutul concept înaintează spre cea mai slabă formă a vieţii şi conştiinţei – decizia, care face imposibilă recunoaşterea pierzaniei, a cărei stare de îndepărtare devine imposibil de parcurs cu vehicolul deciziei.

Citeşte tot articolul pe ISVOD.

Scrisori către Diogene (VII) // de Maria Cârciumaru

(eşti frumoasă, femeie, când îi găseşti
scuze lui dumnezeu
sinceră ca o pâine coaptă la soare
din apă tăcere şi lut)
.
te-a obosit viaţa asta chioară, mi-ai mai spus atunci,
jocul ăsta stupid de-a lumina ascunsă,
de-a oamenii senini care ştiu precis
şi unde şi de ce şi cum.
se va aşterne praful peste noi, maria,
praful care alege zadarnic
nimicuri mai mici din nimicuri mai mari.
.
tu nu, tu n-o să crezi niciodată
în timpul cu mormintele de aur
pe care îl păzesc astăzi
toţi flămânzii lumii.
cum va putea să îţi crească roade
ura de a nu fi?
.
februarie 20. te-am sărutat pe frunte
ningea atât de frumos încât
ar fi fost absurd să ai dreptate.
.
zâmbeşte mai departe, femeie,
mai departe decât urletul meu.
te privesc şi îmi pare pentru o clipă
că sunt toate la locul lor.

F.M. DOSTOIEVSKI – DIN ÎNVĂŢĂTURILE PĂRINTELUI ZOSIMA

Cine n-are credinţă în Dumnzeu, acela nu crede nici în poporul lui. Iar cine crede în poporul lui Dumnezeu, acela se va învrednici să-i vadă cucernicia, chiar dacă până atunci n-a avut ochi s-o cunoască. Numai norodul, cu puterea ce va să vină a duhului său, va izbuti să întoarcă la dreapta credinţă pe oaspeţii noştri, ce s-au rupt de pământul strămoşesc. […]

Oamenii nu se vor putea înfrăţi decât atunci când fiecare dintre ei se va simţi cu adevărat frate cu semenul său. Oamenii nu vor izbuti niciodată, nici cu ajutorul ştiinţei şi nici în numele propriilor interese, să împartă fără părtinire avutul şi drepturile. Fiecare va socoti că are mai puţin decât i se cuvine şi va cârti. Şi, pizmuindu-l pe vecinul său, va încerca să-i vină de hac. Dumneata întrebi când se va împlini acest vis? De împlinit se va împlini, fără îndoială, dar numai după ce se va fi încheiat vremea însingurării în care oamenii stăruie să trăiască. […] Da, a însingurării, a celei mai crâncene izolări de care lumea e stăpânită mai cu seamă în veacul nostru.

Citeşte tot articolul pe ISVOD.

Revista ISVOD (oranta.ro): Hristos a înviat!

.

oranta.ro

.

HRISTOS A ÎNVIAT DIN MORŢI

CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND

ŞI CELOR DIN MORMINTE VIAŢĂ DĂRUINDU-LE!