DESPRE NOI: Proiectul O r a n t a


marea-pagahie


Paradigma

Orice engramare a spiritului uman în istorie poartă pecetea transcendenţei, o transcendenţă ideatică dar şi ontologică –îndepărtare fertilă, seducătoare pentru daimonul căutătorului. Aspiraţia spre Arhetip impune asceza şi exorcizarea prezentului, mereu marcat de profan, pentru a-l transfigura în lumina de sus. Pogorâtă în dar tuturor, căutarea se dovedeşte a fi, totuşi, calea celor puţini dar hotărâţi a-şi depăşi condiţia, nu prin autoafirmare luciferică, ci prin slujirea închinată tuturor, adesea până la sacrificiul de sine.


Piscuri, traume, distorsiuni

Această măsură înaltă a spiritualităţii creştine şi româneşti ne-a fost dată de generaţia elitelor interbelice care au fixat prin operele lor etosul românesc la locu-i de cinste în cultura europeană, iar prin martiriul/mărturisirea din temniţele comuniste au biruit marea împieliţare a istoriei abătută cu urgie (şi) asupra poporului nostru.

În 42 de ani de comunism s-a încercat distrugerea sistematică a fibrei morale a poporului român, descreştinarea sa totală (prin ideologia ateist-materialistă, prin persecuţia şi uciderea autenticilor slujitori ai lui Hristos: ierarhi, preoţi, călugări şi mireni luminaţi; şi mai ales prin devierea şi coruperea instituţiei Bisericii); s-a operat o îndoctrinare ideologică de proporţii, o spălare pe creier în masă: trecutul a fost rescris, prezentul falsificat, viitorul pervertit. Elitele acestui neam au fost decapitate: cei mai rafinaţi oameni de cultură şi spiritualitate au fost întemniţaţi, torturaţi şi exterminaţi; demnitari şi oameni politici de marcă au fost forţaţi fie să abjure de la principiile în care credeau –principiile care au făcut România Mare –, fie să înfunde puşcăria şi, inevitabil, moartea. Mari doctori şi oameni de ştiinţă au fost terorizaţi şi bătuţi, unii chiar întemniţaţi, doar pentru că aparţineau unei epoci care, începând din 1947, a apus în sânge.

Confiscarea pământurilor prin cooperativizarea forţată, teroarea socială, industrializarea şi urbanizarea au făcut ca ţăranul român, acest aristocrat al spiritului românesc, depozitar al unor tradiţii imemoriale şi matrice a culturii noastre naţionale, să dispară de pe faţa pământului, ori să supravieţuiască doar sporadic, în zone mai puţin atinse de plaga comunistă.

Abrutizarea umană produsă de teroarea Securităţii, dezrădăcinarea şi ideologizarea masivă au reuşit să creeze un nou tip uman în istorie: omul nou al comunismului, lipsit de scrupule, pragmatic, crud şi ateu (ori indiferent pe plan religios), o adevărată icoană a desfigurării spirituale ce macină până azi România.

După „revoluţia confiscată” din 1989, ţara nu a „înviat”, cum se aşteptau cei care şi-au dat viaţa pentru libertate în acele clipe. Ba, dimpotrivă, condusă de urmaşii comunismului, susţinuţi din umbră (logistic şi cu fonduri) de vechii securişti–noii sereişti,  a ajuns, încet dar sigur, la sapă de lemn. Vechiul mod de gândire şi practică, vechea mentalitate au supravieţuit tentativelor sporadice de regenerare politică, culturală şi spirituală, ce au avut loc în 20 de ani. Datorită lipsei de schimbare a societăţii noastre, impusă de clasa politică post-comunistă, corupţia generalizată şi hoţia la nivel înalt reprezintă tare sociale de neînfrânt în România anului 2009.

Pentru orice privitor lucid de azi, poporul român se află în criză identitară şi afazie culturală. Trecutul i-a fost rescris de torţionarii de ieri; prezentul i-a fost furat de politrucii de azi; viitorul îi este aservit unor interese externe. Dacă ieri a fost terorizat şi forţat să mintă, azi se scaldă în libertatea porcului (pâine şi circ, altfel spus: consumism şi media) ca să îşi uite de sinele mereu înjosit, iar ziua de mâine (deja începută) îi rezervă numai surprize: urmărirea telefoanelor şi încălcarea unor libertăţi constituţionale, cipuirea în masă, crize mondiale şi cedarea suveranităţii naţionale suprastructurii politice numită Uniunea Europeană.


Proiectul O r a n t a

Termenul de origine latină „orant(a)” desemnează rugăciunea, mai bine zis, pe „cel/cea care se roagă”. „Oranta” mai este numită şi o icoană a Maicii Domnului, în care aceasta întinde mâinile spre cer, în rugăciune de invocare. În sens larg, „Oranta” este o metaforă a aspiraţiei către înalt, un simbol al omului ce tinde spre desăvârşire.

Comunitatea  O r a n t a  are la bază principiile Evangheliei creştine, dar şi metafizica cea mai înaltă a spiritului uman, izvorâtă în diferite religii, culturi şi civilizaţii, arealuri geografice şi epoci istorice. Cu o anvergură ce se vrea universală şi cu o metodică intelectuală de ţinută, atenţia şi efortul de creaţie al membrilor  O r a n t e i  se îndreaptă, cu precădere, spre:

  1. dezarhivarea, promovarea şi aprofundarea valorilor (umane şi culturale) din perioada interbelică, valori ce dau măsura geniului românesc.
  2. promovarea martirilor comunismului şi a rezistenţei anti-comuniste dintre anii 1947-1989.
  3. recenzarea hermeneutică şi profetică a epocii prezente.

În afară de aceste trei direcţii principale, O r a n t a  îşi propune să abordeze şi teme de gândire şi teologie creştină (dar nu numai), să sprijine creaţiile originale pe plan literar şi filosofic şi să contribuie la „învierea” culturală şi spirituală a României. Regenerarea etosului românesc şi a spiritualităţii autentic ortodoxe sunt ţelurile fundamentale ale Comunităţii O r a n t a.

Proiectul O r a n t a presupune un alt mod de a pune problema, o perspectivă adăpată din prospeţimea Tradiţiei (nu a tradiţionalismului însă) şi evanghelica vocaţie a slujirii aproapelui, o slujire metafizică, în primul rând, în Duh şi Adevăr (Ioan 4, 23).

Găzduind efervescenţa ideatică a orantiştilor, cât şi a tuturor simpatizanţilor, acest blog oferă un mediu de creaţie şi dezbateri, propice formării unui nou weltanschauung românesc: cu specific răsăritean şi deschidere universală, de esenţă ortodoxă şi cu vocaţia Sophiei din religiile, culturile şi civilizaţiile pământului.

Şi TU eşti invitat să participi la acest proiect, să devii membru al C o m u n i t ă ţ i i   O r a n t a ! Gândurile tale, problematicile, temele de discuţie propuse de tine îşi vor găsi loc pe acest blog, destinat dezbaterilor.


Duhul şi discontinuitatea. Parabolă despre vocaţia  O r a n t e i

În 1932, un părinte catolic doctor în teologie vizită Athosul şi Mânăstirea Russikon, unde vieţuia Sfântul Siluan Athonitul. Uimit de bogata bibliotecă patristică conservată la Athos, cât şi de faptul că monahii citeau zilnic din Filocalie şi din alte scrieri ale vechilor Părinţi, teologul catolic a exclamat:

„La noi, doar profesorii le mai citesc!”.

Sfântul Siluan i-a răspuns:

„Monahii noştri nu numai că citesc aceste cărţi, dar ar putea scrie ei înşişi cărţi asemănătoare. Dacă, dintr-un motiv sau altul, aceste cărţi ar dispărea, cei de aici ar scrie altele noi.”[1].



[1] Apud. Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, trad. Ioan I. Ică, Jr., Deisis, Sibiu, ed. a IV-a, p. 36.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s