a n t i EDITORIALE


S c r i s o r i  c ă t r e  N i n i v e

Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu…

Cel care trăieşte în Ţara de Foc este tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii.

Marin Sorescu


scrib


(I)

jurnalimea. contra Cui?// de Marius Iona



Ziarele sunt incapabile, se pare, să discearnă între un accident de bicicletă şi colapsul civilizaţiei.

George Bernard Shaw


Impresii…

„Un ziar fără crime şi jafuri, violuri şi incest, bestialitate şi sodomie, sacrilegiu, scrisori incendiare şi falsuri, execuţii şi dueluri, se spune că este lipsit de ştiri” – aşa caracteriza gazetăria, un englez de rând, pe la anul 1783.

„Jurnalistul este un nemulţumit, un cenzor, un sfătuitor, un regent al suveranilor, un tutore al naţiunilor. Patru ziare ostile sunt mai de temut decât o mie de baionete” – astfel caracteriza gazetăria, un om din popor ajuns Împărat: Napoleon.

„Prima datorie a presei este să obţină cele mai noi şi mai corecte informaţii despre evenimentele vremii şi, dezvăluindu-le de îndată, să le împărtăşească întregii naţiuni” – The Times, 1852.


Câinele de pază al democraţiei…

Se spune că ziaristul este câinele de pază al democraţiei. Metafora, ce a făcut carieră de-alungul timpului, a înnobilat cândva vocaţia de gazetar. Aşadar, să analizăm propoziţiunea. De ce a fost ales, pentru ilustrare, „câinele” şi nu un alt animal este simplu de înţeles. Vasăzică,  un câine face parte dintr-o specie şi mai are şi un stăpân. Prin urmare, acesta trebuie să-şi îndeplinească menirea de câine, anume de a fi un păzitor credincios stăpânului. În cazul în care îşi pierde stăpânul, din varii motive, acesta decade în potaie, javră, maidanez, etc. De aici, umblă vorba în popor despre cineva care prin decădere  se „câineşte”. Mai mult, să observăm cine este stăpânul acestui „câine” şi ce a fost pus să păzească. În situaţia noastră, acesta are ca stăpân specia din care provine sau, mai bine zis, neamul din care descinde. Graiul, ethosul şi spaţiul locuit îi defineşte apartenenţa, la nivelul cel mai intim cu putinţă, la o comunitate anume. În sens contrar, pierderea apartenenţei atrage după sine abdicarea de la specia sa, ajungând un vagabond: atunci când se află în slujba partidului, corporaţiei, sau unei alte forme de putere ce ar dăuna neamului din care provine.

„Câinele” de ieri, apăra comunismul, cel de astăzi democraţia. Ambele sisteme sunt „perfectibile”, pasagere şi exterioare unei comunităţi. Sistemele politice, oricât de nobile ar fi ele, nu pot fi confundate cu fiinţa unui neam, aşa cum ar fi de pildă, religia şi cultura. Nu sistemele politice am în vedere acum, ci „câinele”. Aşadar, ziaristul nostru păzeşte democraţia şi nu duhul comunitar în limba căruia se exprimă. Imaginaţi-vă că i s-ar confisca limba sau graiul, în sensul cel mai profund al termenului. În ce mod ar mai păzi acesta democraţia? Sau un alt sistem de orice natură ar fi el. Însă instrumentul de lucru al jurnalistului este „limba” (ce implică evident şi capacitatea de gândire şi simţire); şi acesta este un dat indiscutabil ce i-a fost oferit prin naştere, nu de vreun sistem politic sau de vreo altă instituţie onorabilă. Atunci ce responsabilităţi poartă faţă de ea, străbuna lingua?

Aceste gânduri sunt lipsite de importanţă, ştiu, mi se va spune; ele ţin de imponderabil. Păi, ţin… Şi ce dacă ţin! Un aspect este cert: nu poate fi infirmată această dimensiune afund metafizică. Dacă mâine democraţia o ia la sănătoasa, cum a făcut-o şi comunismul sau alte sisteme politice, noi cu ce rămânem? Care este ţesutul nostru? Cum suntem plămădiţi? Firea noastră nu este frământată din această sacră limbă? Nu prin limba ceea veche iau contact cu duhul alor mei, cei din vechime? Şi nu trebuie să-mi păstrez atât limba, cât şi ethosul, de vreau să dăinuiesc?

De vrea un tânăr neimbecilizat (încă!) să răsfoiască gazetăria unui Eminescu, Slavici, Petre Pandrea, Nae Ionescu, Eliade ş.a.m.d., ce va găsi în primul rând? Un balet stilistic pe marginea unor interese meschine de moment? Sau va descoperi nişte bărbaţi ajunşi la vârsta plinătăţii?

Dar, de douăzeci de ani încoace ni se inoculează subiecte şi teme de pe agenda altcuiva, mon cher. Şi de se poate să emigrăm pentru că în alte ţări este mai bine şi mai frumos decât la noi. Astăzi ni se sugerează să apărăm niscaiceva, dar nu familia, comunitatea şi neamul. Trebuie să simţi o cutremurătoare ruşine să pui astfel de probleme. Ba mai mult, eşti suspect să afirmi că doreşti să-i aperi pe ai tăi. Îmi amintesc cum un pseudo-profesor universitar, post-decembrist, declama cândva că nu putem intra în UE cu „Doina” lui Eminescu. Păi, astăzi, democraţia nu este invitată să administreze? Sau nu ştim care este linia de demarcaţie între politic şi ethos? Ori nu vrem să ştim? Deunăzi, pare-se că trebuia să fi devenit o provincie definitivă a Uniunii Sovietice, acum ni se solicită să spunem un hotărât „prezent!” în cea a Uniunii Europene, mâine poate în cea a Federaţiei Chineze, iar poimâine „om trăi şi om vedea”…


Presa nu (mai) face educaţie…

Împlinim două decenii de nou-activism în facultăţile de jurnalism în care sunt predate exclusiv paradigmele occidentalo-americane. Şi iată-ne aproape decrepiţi… Paradigmele autohtone sunt predate mai mult facultativ sau cel mult formal (ca pe nişte idei sectante sau depăşite). Noile învăţături în materie de jurnalism cultivă dimensiunea viscerală şi, cu precădere, cea patologică, ambele realizate pe fondul unui agresiv semidoctism.

De pildă: să spunem că eşti jurnalist şi te afli la un concert unde trebuie să iei un interviu solistului în cauză. Dacă acesta se-nbolnăveşte, ori este asasinat, atunci asta-i o ştire beton. Concertul în sine nu reprezintă o ştire… (cel mult ar fi o ştire secundară şi plicticoasă).

Sângele în cascade constituie  ştirea.

Pentru aceste fapte eroice trusturile angajează cu grijă un anumit tip psihologic. Nu de puţine ori, am văzut absolvenţi de jurnalism „inadaptaţi” la o astfel de meserie ce şi-a pierdut vocaţia.

(Cu stupoare mi-a fost dat să văd redactori şefi cu tupeu de măcelar cum se răsteau la câte un absolvent inocent:

-Mă, v-au îndobitocit facultăţile alea, mai ales alea de la stat… Alea sunt cele mai depăşite. Ce-aţi învăţat, mă, acolo? Uite, am aici în redacţie oameni cu 8 clase sau doar cu liceul şi ştiu cum să facă rost de subiecte. Înţelegi? Subiecte, mă! Chestii d-astea subtile nu ne interesează. Noi nu facem educaţie. Noi avem cititori tâmpiţi sau, mă rog, fără prea multe studii la Oxford. Ce-i cu acest cuvânt? Di-ho-to-mi-e… Ce-i cu ăsta? Ce caută ăsta aici? Tu eşti normal la cap? Unde-ai terminat tu facultatea? Taie imediat cuvântul ăsta, dacă vrei să te public.

-Mă scuzaţi, dar uitaţi… în editorialul din ziarul dvs. dl. Hurezeanu a folosit cuvântul acesta şi-nseamnă …

-Lasă, mă, înseamnă… Dar tu te crezi dl. Hurezeanu, mă? Acel cuvânt l-a folosit dl. Hurezeanu pentru că este dl. Hurezeanu. Punct.)

Pentru acest gen de presă ce are mania tabloidizării, evenimetele sau normalităţile sunt nişte informaţii lipsite de farmec, aşadar -de prisos. Adicătelea, presa nu face educaţie, ci bani. Şi prin orice mijloace.

(Îmi amintesc de întâlnirea lui Andrei Tarkovski cu occidentul, unde mare i-a fost mirarea când i s-a pus în vedere că de va realiza filme de excepţie va primi bani nevisaţi vreodată în URSS. Regizorul şi-a mărturisit franc neputinţa de a înţelege legătura dintre artă şi bani. Mai mult, i-a asigurat că va face filmele la nivelul potenţelor şi aspiraţiilor sale, indiferent de grămezile de bani oferite).

În ceea ce priveşte educaţia apelez la o interesantă descriere din viaţa unui faimos jurnalist (jurnalist şi-n timpul liber!). Este vorba de olteanul Petre Pandrea.

„Rumânul de baştină nu este hoţ şi nici ateu. M-am uitat la hoţii mei de la Periş: sunt şi bruni-arămii şi blonzi.

Pe fetiţele de la Periş le-am dresat. Am reuşit. Când furau liliac şi mă vedeau, o tuleau. Le-am chemat, făcându-le semne să-şi completeze raţia. Le pândisem. Le-am spus să le ducă, acasă, din partea mea cadou cu salutări, părinţilor. Au ciripit. Au venit şi a doua zi. Le-am lăsat să-şi umple braţele. Ce să fac cu liliacul? Am un vagon şi nu pot să-l vând. Aş vinde şi liliac. N-am vagon şi nici preţ bun la Bucureşti. Ţigăncile florărese vând liliac provenit din ciordeală.

Am rugat pe fetiţe să-şi ceară, prealabil, voie, când li se va usca sau ofili liliacul în glastră.

Peste 3-4 zile m-am pomenit cu ele, cerându-şi frumuşel voie.

Le-am făcut educaţie, altoind, pe răsuri, scarleţi şi trandafiri cardinali. (…)

… ruralitatea ţării, în bloc, are o religiozitate lină, iar periferia citadină este bigotă superstiţioasă şi rău educată.”

Tirania break news in

Cândva scriitura de la ziar îndrăznea să ia formă de omilie. Gazeta putea să fie catedră, amvon sau chiar sfetnic. Conform vremelnicelor manuale, ştire nu este atunci când un câine muşcă un om, ci invers. Pentru o schiţă originală a lui a fi jurnalist dau cuvântul tot bătrânului cobiliţar Petre Pandrea:

„Un jurnalist mare nu se realizează clădindu-şi palate şi scriind zi de zi, urmând, ca un sclav, cursul evenimentelor. Nici Eminescu, nici Aurel C. Popovici, nici Nae Ionescu – sclipitoarea trinitate jurnalistică a patriei noastre – nu au scris zi de zi, nici n-au clădit palate şi nici n-au achiziţionat uriaşe tipografii, ca alţii mai fericiţi sau mai mediocri.

Un jurnalist are un vis interior pe care încearcă să-l expună şi să-l realizeze. Filmul vieţii sale interioare se desfăşoară, pe cât posibil, zilnic, în faţa cititorilor. Masa de redacţie este o catedră, un amvon şi o sală de spectacol.

Cum se realizează această dificilă reprezentaţie?

În nici un caz nu se realizează abdicând de la visul interior şi urmând, ca un rob, paşii evenimentelor. Jurnalistica nu-i muzică de acompaniament a triumfurilor efemere politice. Jurnalistul nu-i flautistul Cezarului momentan sau al Cezarului de carnaval,(…). Cine are fibră de măscărici şi de flautist al cezarilor nu poate face jurnalistică şi nici avocatură.

Evenimentele din Valahia în epoca 1933-1955 au fost evenimente sângeroase, uluitoare şi stranii. Ziarele şi ziariştii s-au succedat ca nişte rachete, uneori luminoase, alteori sulfuroase.

M-am realizat ca ziarist în toiul acestor furtuni?

Eu zic că m-am realizat în scris, în epoca 1932-1937. Pe urmă, am descoperit cronica orală, cu un tiraj mai mare decât tirajul gazetelor oficiale.”

Salahorii de serviciu

Marshall McLuhan prevede ceva straniu în legătură cu presa. „Anunţurile de mică publicitate şi cotaţiile de bursă sunt fundamentul presei. Dacă se va găsi o sursă alternativă de acces facil la o asemenea diversitate de informaţii zilnice, presa va cădea.”

Dincolo de observaţia pertinentă al lui McLuchan, presa a început demult să tragă a muri şi nimeni parcă nu mai are nevoie de dânsa. Ce mai oferă ea astăzi este doar pură informaţie – dincolo de interesele din umbră –  şi neautentică. O văd precum un manechin aşchilopat. Doar forma şi numele îi merg înainte, dar cine şi-ar dori să înnopteze în casă cu dânsa?

Despre starea presei ştim cu toţii. Duhneşte atât de tare, încât e de prisos să aduc vorba. Acum este piatra de încercare la nivel de generaţie. Şi, poate, este bine aşa pentru că s-au decantat lucrurile.


Noaptea toate vacile sunt negre …” (Hegel)

«— Mai aveţi vreo curiozitate politică, domnule Ţuţea?

— Vreau să mai trăiesc pentru a vedea dacă poporul român mai este, în sensul lui a fi în fire. Nu pot să‑l ajut cu nimic, dar această curiozitate mă stăpâneşte. Vreau să văd ce se întîmplă cu haimanalele astea de comunişti şi cu zevzecii ăştia de atei! »

Nu. Nu mai este demult în fire acest neam. Comunismul s-a stins precum fumul, însă comuniştii au rămas să contruiască ateismul la pătrat. Tot ce nu s-a ştiut atunci, din lipsă de experienţă, acum se ştie mai deplin. Noua formă de totalitarism ale multinaţionalelor stă să construiască capitalismului glorios. Şi noi nu mai vedem bine, deşi ne simţim nicicum. Cine să mai şadă în spărtură?

De vrem să dăinuim, nu ne rămâne decât să ne întoarcem la propriile rădăcini. Şi nu bolim noi în acea „dare de seamă” a Proorocului care zice:


«Dar Mie cum să nu-Mi fie milă de cetatea cea mare a Ninivei cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi cu un mare număr de dobitoace? »


(II)

De ce „O r a n t a”?// de Marius Iona


Stih: Sfinţit-a locaşul Său cel preaînalt; Dumnezeu este în mijlocul ei şi nu se va clinti.

Şi va pofti Împăratul frumuseţea ta


Întrebările, din partea prietenilor, căzut-au mirate asupra mea cu privire la acest nume: O r a n t a. Dacă frageda revistă se vrea de originalitate metafizică, de ce poartă un nume strict teologic? Agoră virtuală (deci, sumă a tuturor potenţialităţilor!) ce găzduieşte gazetărie, literatură, filosofie, artă, ştiinţe de tot soiul s.a.m.d. şi nu în ultimul rând, teologie. Este una din întrebările neliniştite. Asupra semnificaţiei filologice a termenului nu insist pentru că se poate afla în rubrica „Despre noi: Proiectul Oranta”. Cu îngăduiţa voastră, voi vorbi epistolar vouă prietenilor, despre zariştea acestui nume. Spun epistolar până ce vom fi reuşind să ne întâlnim în viitorul apropiat în cadrul unor proiecte comune sau şcoli de vară în cadrul Comunităţii O r a n t a.

Ram Dass Illuminated Outdoor Mandala PendantPrima dată îmi vine-n minte raportarea gândirii orientale la metafizică. Aceasta n-a cunoscut cearta dintre filosofie şi teologie. Mai mult, metafizica Orientului nu are apucături înspre materialism în dialectică. E bine cunoscut faptul că, harţa raţionalistă a grecului a debutat cu un monism materialist abstractizat în prima şcoală ioniană, cu mult înainte de Socrate. Această abstractizare a sa l-a salvat, că a intuit un rest pentru care a păstrat un respect ce, totuşi, l-a încreştinat. Trebuie subliniat faptul că toată filosofia greacă exprimă o devenire, în sensul ei adânc şi integral, cu toate acestea Părinţii Bisericii resimt o acută insuficienţă a acesteia, chiar încreştinată fiind. De ce? Pentru că arhetipul ei este fără zarişte, fapt realmente vizibil în filosofia europeană faţă cu mistica. Din punctul acesta de vedere se poate observa că anahoreţii orientali sunt mai aproape de duhul creştin prin sensibilitate organică ce ţine de Tradiţie vie însuşită printr-o predanie de la maestru la discipol. Aşadar, Tradiţie, ci nu tradiţionalism cum se confundă în mediile superintelectualiste. Tradiţia orientală are un apofatism (calea negativă a cunoaşterii) de invidiat, dar „îi lipseşte” întruparea Logosului. Aci, ar putea spune un creştin autentic, este vorba de o imaturiate a devenirii metafizicii religioase a Orientului. Oricum, imaturitatea aceasta nu trădează o abdicare sau o mutilare a arhetipului, ci mai degrabă o fiinţare întru inocenţă sau o întârziere în regnul mineral. N-am să mă pronunţ în ograda altora, că nu-i cuviincios. Eu doar constat şi dacă am o îngrijorare, aceasta e la mine în spaţiul european, căci suntem în mare parte devenirea acestuia. Vasăzică, ce ne facem cu filosofia europeană ce a vădit o neputinţă de a metaboliza Evanghelia în sensul ei primordial, de realism patristic, căci tot ce e în afara duhului Tradiţiei e o pajişte de orfanitate lucie.

A se vedea, ca exerciţiu antropologic, diferenţa uriaşă de „matrice stilistică” dintre noi ca ethos (mai apoi a popoarele pravoslavnice) şi grecii, şi de cum a fost asimilată Tradiţia… Ce vreau să spun este că, popoarele pan-răsăritene negreceşti, nu au participat fiinţial la formarea „Istoriei” în afara perspectivei eschatologice. Nu au intrat la indexul istoriei filosofiei. Exemplul cel mai elocvent este Dostoievski ce nu poate fi trecut ca filosof, dar e o piatră grea de încercare pentru întreaga filosofie şi dincolo de ea. E apophatic (sic!). Mi se va răspunde, poate, că Rusia a dat un regim criminal. Iar eu aş sublinia că Uniunea Sovietică a luat fiinţă dintr-un proiect născut din spiritul „Istoriei”, a occidentului (sau din „teroarea Istoriei”, după cum îi place să spună M. Eliade). Şi tot acest proiect s-a lipit de sufletul paradoxal al rusului apocaliptico-mistic dând naştere unui monstru: homo sovieticus. Dar să facem deosebirea dintre Uniunea Sovietică şi Rusia, tot aşa cum Eminescu operează o subtilă distincţie între muscal şi rus. Cum a răspuns rusul la teroarea sovieticului, devenit peste noapte un aderat al Istoriei bine clădite în vest? Păi, sufletul rus a răspuns printr-o pleiadă de martiri. Exemplul se poate extinde şi la poporul nostru. Dar fratele Occident, foarte pragmatic, duce lipsă de identitate teologică, mai bine spus de acea devenire, şi-l caută fie în religiile orientale, fie în Ortodoxie. Despre aceste crize metafizice nu se vorbeşte nici în presă, nici în cărţile de mare tiraj, nici pe Discovery, ci doar în anumite medii mai rarefiate. Căci adevărul e aristocratic (sic!), ne împărtăşeşte Berdiaev. Un caz elocvent, „dispreţuit” de mine pentru o vreme datorită „aroganţei” de a fi un răsăritean sadea, anume Cuviosul Serafim Rose. Americanul acesta, altoit de Optina rusească, lămureşte o dată pentru totdeauna problema. Într-o conferinţă adresată publicului crescut în paradigmele americane şi occidentale deopotrivă, explică faptul că Orientul are metafizica la degetul mic. Iar la noi, Noica reclamă faptul că rădăcinile Europei se trag din Bizanţul uitat de filosofi ce căzut-au în analfabetism teologic. Nu metafizica de tip occidental, să fim bine înţeleşi. Metafizica în occident lichidează cu taina mai presus de fire pentru că nu o poate cuantifica, iar ce nu înţelege, refuză a recunoaşte ca realitate în sine. În schimb, metafizica orientală nu  şi-a văzut în alt chip destinalitatea sa, ci a rămas egala sieşi în natura sa apofatică. De-a lungul istoriei, metafizica noastră s-a aflat într-o continuă derivă până la excluderea ei, aproape, din facultăţile de filosofie. De ce este o cenuşăreasă chiar la ea acasă? Simplu. Pentru a abdicat de la vocaţia ei de vehicul al transcendentului. E o lecţie, de neuitat, cum Sfântul Grigorie Palama ridică sala în picioare, atunci când îşi ia titlul de doctor în Aristotel. Mai mult, o dată cu sala a înălţat şi „categoriile” acestuia la un alt nivel, încât i s-a strigat cu şagă: Şi bătrânul Aristotel te-ar invidia să te vadă că-i cunoşti, mai bine decât el chiar, filosofia…

Aşadar, să aduc ca martor puternic pe baciul Ţuţea şi tânguirea sa cu privire la metafizica europeană?

„— Mi‑am dat seama cå singura definiţie completå a omului este datå de teologie: omul este fiinţå religioaså. Filosofia şi ştiinţele sînt ancore în calea omului. Singurå credinţa este descoperitoarea cåii adevårate, care este calea spre Dumnezeu. De aceea, am un mare regret: regretul de a nu fi fost teolog; regretul cå nu am realizat în mine un mare teolog. În afarå de teologie, se face onanie de prestigiu.

— Iniţial, aţi plecat de la convingerea cå efortul cunoaşterii e un efort strict individual. Nu aveaţi, atunci, nevoia unei învecinåri transcendente.

— Nu te poţi cunoaşte singur. Cunoaşterea vine numai prin revelaţie, iar aceasta vine de la Dumnezeu. Anticii intuiau un mare adevår, cînd spuneau: zeul este creator, iar omul este imitator. Înså mitologia este preistorie. Este omul infantil, care plåsmuieşte dar e incapabil så primeascå.

— Credinţa e un mod pur de a gîndi?

— Întrebat fiind cum înţelege gîndirea, în formå purå sau în exemple, Nae Ionescu a råspuns: exemplele au fost låsate de Dumnezeu pe påmînt pentru a fi sesizate senzorial şi de proşti! (…)

— Omul gîndeşte predicativ sau, mai precis, propoziţional şi sistemic. Cînd este autonom, nu pune nici pe afirmaţiile, nici pe negaţiile lui pecetea originalitåţii. Am spus odatå cå originali sînt numai idioţii, cå nu seamånå cu nimeni. Ceea ce se crede de obicei despre originalitate ţine de sfera afirmaţiilor constatator‑utile. De altfel, adevårul este transuman şi transnatural, adicå transcendent în esenţå: Dumnezeu.

— În filosofie Dumnezeu este o idee sau un concept?

— Ca noţiune metafizicå este mai apropiat de idee. Ideea e o imagine idealå care prin natura ei realå se deosebeşte de concept, care e formal, apropiindu‑se niţel de divin. De obicei se confundå ideea cu conceptul. Ideea e metafizicå, în timp ce conceptul e logic. Ideea e conceptul gîndit real, adicå metafizic. Conceptul e formal, logic. Ideea e sediul realului. De altfel, Ideea platonicå este o intuiţie a realului, în timp ce conceptul exprimå o sumå de lucruri prin similitudini şi utilitate.

— Putem deci defini metafizica…

— Putem defini metafizica: este ştiinţa realului.

— Ştiinţå a realului intuit, metafizica nu are totuşi acces la realitatea misticå.

— Evident. Salvarea e de naturå religioaså, iar nu logicå. Niciodatå un concept nu e exhaustiv, deoarece necomplet este şi obiectul exprimat. Metafizica e inutilå în faţa morţii. Doar mistica e valabilå, şi din nefericire nu am realizat în mine un mare mistic… Metafizica e o speculaţie autonom umanå şi de aceea sensurile dobîndite prin speculaţie metafizicå ţin de individuaţie” (Jurnal cu Petre Ţuţea, Radu Preda).

Nu ştiu să-l fi citit, bădia Petre, pe Nagarjuna, dar sesizase cu asupra de măsură, precum odinioară Serafim Rose, cum stă treaba cu metafizica europeană şi finalitatea ei. Fapt pentru care a intuit cu necesitate nevoia de a împăca filosofia cu teologia prin termenul inventat, pare-se de el, anume de teologal. Bunăoară, bătrânul dascăl vedea filosofarea ca pe un excerciţiu al spiritului în duhul Tradiţiei, ca descălecător şi continuator ce se resimţea într-însa. Aşadar, nu din scrupule sau din vreo pasă “mistică”, ci dintr-o devenire fiinţială ca mădular deplin al Bisericii, ca unul care a inventariat, toate crizele metafizice ale drumului spre Damasc.

De ce, totuşi, O r a n t a?

Oranta exprimă atemporal aspiraţia rugătoare a ethosului nostru în devenire parusiană.

Aspiraţia înveşnicită.

Odată m-am trezit că întreb aşa-ntr-o doară pe mezina faimosului Mircea Vulcănescu:bucovina-peisaj

„-Şi unde, mă rog, aţi auzit această expresie cum că plaiurile noastre ondulat-mioritice sunt botezate: “zestrea” Maicii Domnului?

– De la tata…

– Şi dânsul de unde ştia asta?

– A auzit-o şi el de pe la nişte ţărani, pe când făcea cercetările alea cu echipa lui Gusti…”

(III)

Omilie cu şi despre intelectuali// de Marius Iona

Intelectual nu este doar cel căruia îi sunt necesare cărţile,  ci orice om căruia o idee – oricât de elementară ar fi ea –  îi angajează şi îi ordonează viaţa.

Andre Malroux


Odată se făcea că am fost invitat la o masă copioasă de duminică.  Ajuns acolo, dau peste o năpraznică dispută dintre un tată, fost muncitor de fabrică, şi fiul său, absolvent de facultate privată în scopul legitimării unei funcţii manageriale din mediul privat. La un moment dat bătrânul roş’ de mânie şi băutură îi trânteşte, verde-n faţă, o interogaţie foarte filosofică lu’ fiu-său:

Da’ ce mă, tu te crezi intelectual? La care flăcăneaţă sărise să se apere:

Da’ ce mă …  sunt muncitor?

Pesemne, bătrânul, mai sus pomenit, nu avea el prea multă carte, dar ştia să detecteze un intelectual. Cum? E greu de stabilit. Avea experienţă ca în multe alte lucruri de altfel. Să zicem că avea instinct sau poate se slujea de capacitatea analogiei. Mai văzuse intelectuali la viaţa lui şi arătau cu totul altfel decât băieţii lui cu mândreţuri de patalamale la activ. Drept îi, că şi fiu-său nu se simţea prea în largul său cu privire la subiect. Ar fi recunoscut în faţa unui intelectual rasat că se află în evaziune, dar cu o condiţie: acela trebuia să fie extrem de smerit ca astfel să-l mântuiască din trufia tinereţii rănite. E adevărat că nu ar fi cedat cu una cu două, dar în timp s-ar fi predat. Şi mai e ceva. Bătrânul nostru avusese de-a face cu intelectuali şi i se fixase arhetipul în cauză. Probabil, acesta trebuia să fie un spirit viu, o personalitate care să facă trimitere la idei, într-un cuvânt să manifeste o anume efervescenţă. Acest lucru nu  se-ntâmpla cu băiatul său. Chiar în comunism specia de intelectual putea să supravieţuiască, fie prin compromisuri sau nu, în timp ce astăzi parcă se surpă însuşi modelul primar al ideii în sine.

Aşadar, Andre Malroux prevestea, pe la început de secol XX, apariţia violentă a tipului de „intelectual incult” specializat până-n dinţi, dar vlăguit de duh. Şi de atunci încoace asistăm la o sarabandă jalnică de personaje ce pretind a fi intelectuali. Culmea, atât de pervertită este noţiunea încât aceştia sunt chiar sinceri în credinţa lor despre ei înşişi. Mai mult, aceştia au dezvoltat de-a lungul a douzeci de ani o genă cruciată devenind o specie aparte, uzurpatoare şi dominatoare.


Înainte de venirea peste noi a comunismului sau a globalizării, cea de toate zilele, Mircea Vulcănescu creiona un admirabil crochiu în legătură cu mutaţiile suferite de noţiunea de intelectual:

„a. ca adjectiv: ceea ce ţine de înţelegere, spiritual;

b. ca substantiv: persoană care are o aplecare precumpănitoare către lucrurile spiritului.

Dacă e intelectual numai cel ce are o aplecare precumpănitoare către lucrurile spiritului, ce ne facem cu acel care, nefiind aplecat spre ele, este totuşi adus de îndeletnicirea lui să se ocupe de ele?! Altfel zis: Se poate refuza profesionistului intelectual fără vocaţie, preotului cu aplecări negustoreşti sau profesorului cu aplecări mondene, calificarea de intelectual?

Atârnă această calificare de o simplă dispoziţie a spiritului?

A doua definiţie o tăgăduieşte. Ea aşază la temelia noţiunii o stare de fapt: cultura minţii. Intelectualul ar fi deci omul învăţat. Dar nu omul care foloseşte în viaţă ceea ce a învăţat, cum am crede; ci definiţia adaugă: care se foloseşte de inteligenţă spre a judeca lucrurile. Aşa să fie?

Mai întâi, definiţia pare că ascunde un truism, ba chiar o tautologie: inteligenţa e facultatea judecăţii. Cum le-am putea judeca altfel? S-ar putea să judecăm lucrurile cu prejudecăţi; cu sentimente ori cu resentimente. (…)

Intelectual e un adjectiv, transformat în substantiv pentru a deosebi pe omul cu îndeletniciri spirituale – privit ca muncitor intelectual – de muncitorul manual. El e contemporan cu constituirea acelei <intelighenţii>, adică a acelor inşi ieşiţi din categoriile obişnuite ale vieţii sociale care, nefiind nici proprietari, nici boieri, nici ţărani, nici muncitori, nici funcţionari, dobândiseră pe băncile şcoalei, odată cu un bagaj de cunoştinţe, şi conştiinţa unei unicităţi de destin: acela de a fi luminătorii lumii şi mântuitorii ei, şi a unei preeminenţe – din păcate nerecunoscute, de unde şi sfârşitul ei trist – care-i făcea să se creadă sarea pământului.”


Deci, care-i făcea să se creadă sarea pământului… zice Mircea Vulcănescu. Oricum s-ar crede aceştia pe ei înşişi, un lucru e cert: sarea asta s-a cam stricat. Cel puţin nu am văzut de douăzeci de ani încoace ce „a sărat” ea. Dacă un Ţuţea stătea într-o garsonieră infectă şi bolnav în urma torturilor suferite pentru neamul său ori un Noica se ascundea la Păltiniş „să nu încurce treburile cetăţii” şi pentru a nu perverti ideea de „şcoală” prin acceptarea unei funcţii universitare deci, ce să înţeleg din asta? Că erau o specie aparte de vulturi neînfricaţi?

Citind „Apărarea lui Socrate”, acesta la un moment dat le spune una tare de tot atenienilor: aduc un martor puternic în apărarea mea! Prima dată m-am gândit că-şi cheamă un prieten de vază al cetăţii, un brand, un băiat-de-băiat, când colo ce să vezi, Socrate le trânteşte una de zici că face mişto de heliaştii (judecători) ăia. Zice: aduc Sărăcia mea în apărare. Deci, sărăcia lui. O avea în posesie după cum se vede. Când te gândeşti la sărăcie, te gândeşti ca la una care face victime. Iar Socrate, mai mult, trăia într-o intimitate scandaloasă cu dânsa. Era a lui, o poseda. Un precept budist spune că cel mai bogat om este cel care are nevoie de foarte puţin. Socrate cu „sărăcia pre sărăcie a călcat” ajungând la virtuţi înalte. Cea mai înaltă era sacrificiul suprem de sine după ce a dat tot comunităţii şi neamului său. Doar moartea îi era neclară la nivel metafizic. Mărturisea sincer că nu ştie de e bună sau rea. Dar Înţeleptul nici nu bănuia că era un înaintemergător al Celui ce avea să vină să ne dumirească cu a Sa moarte pre moarte călcând.

După douăzeci de ani toţi ştim despre „cei care au fost odată”, ne minunăm de ei, dar nimeni nu vrea să preia sarcina de a trăi, făptui şi grăi în duhul lor. Mai mult, „intelectualii deştepţi” îi folosesc pe post de capital de „imagine” pentru marketing cultural ca astfel, să-şi vândă şi ei apariţiile editoriale în compania greilor. Dar până când?


O personalitate se sacrifică, mărturiseşte Petre Ţuţea…


Aşadar, un lucru trebuie reţinut. Nu doresc ca prin aceste rânduri să promovez tânguirea asta generală pe care o auzim la nesfârşit sub diferite forme. Am observat că s-au instalat trei forme de atitudine suspectă în mentalitatea noastră post-decembristă, atitudini îmbrăţişate de profesori, duhovnici, jurnalişti şi alte voci ale opiniei publice, la nivel naţional. Toate aceste voci de opinie fac parte din acelaşi aluat minor al înţelegerii şi manifestării lor în spaţiul nostru românesc.

Prima formă, este una extrem de criticistă până la epuizarea tuturor resurselor emitentului criticii, cât şi a receptacolului ei. A doua formă, se manifestă printr-o retragere din „luptă”, invocându-se că nu trebuie „să judeci cu păcat”  (vocea omului „religios”), sau nu mai este nici o nădejde, la care vor fi adăugate o ploaie de argumente foarte raţionale (astă voce venind de la „intelectual”). Iar a treia, cea mai răspândită, e opinia (sub)mediocrului care va repeta în gol ideea plecării spre alte zări că acolo a văzut sau a auzit că e mult mai bine şi că aici va fi întotdeauna la fel, pe româneşte: o hazna înveşnicită. Toate aceste „opinii” – căci vorba lui Cioran, cine     n-are convingeri are opinii – sunt promovate voit sau din inconştienţa emitenţilor. Răul produs este că puştimea se dezvoltă în acompaniamentul acestor vorbe sterpe, turuite la nesfârşit. Adică, opinia este o stare dobândită printr-o conjunctură, în timp ce convingerea este o dumirire la care ajungi prin propria-ţi devenire, iar aceasta este una organică şi nu datorată unor împrejurări fericite sau nefericite. Vulcănescu, Ţuţea, Noica, Blaga, Steinhardt s.a.m.d. nu şi-au iubit neamul datorită unui „romantism”, sau unei mode culturale a vremii, ci datorită unui patos sincer şi a unui simţământ al apartenenţei autentice la fiinţa acestui neam. În schimb, intelectualul vremii noastre născându-se sub o altă zodie decât cea „binecuvânată” din interbelic nu-şi poate permite luxul sacrificiului, dar nici al înţelegerii în duh, prin sinceră străduinţă. El trebuie să fie pragmatic sau câine de e nevoie. Trebuie să fii adaptabil de vrei să supravieţuieşti. Adaptabil la ce? Evident, ideea sacrificiului e o noţiune „perimată” şi imbecil înţeleasă. Tinerii de azi înţeleg sacrificiul doar atunci când trebuie să-ţi dai viaţa în mod expres pentru cineva sau ceva anume. Jertfa trebuie să fie ceva explicit foarte. Dar tinerii mei prieteni nu pot a înţelege că nefericirile lor se trag tocmai pentru că nu se sacrifică pentru nimeni şi nimic, ci doar, cel mult, pentru ei înşişi şi poftele lor. Mai mult, ei sunt sacrificaţi, dar nici nu bănuiesc asta. Se mulţumesc să spună că mergem înspre mai bine. Această şoaptă a şarpelui care ne serveşte la timp iluzia bine ticluită prin cuvinte „pozitive”: nu trebuie să fii pesimist, fatalist, ce Dumnezeu!

Însă mai binele visat e de natură ideală şi nu se lasă prins în vreo formulă. Sf. Pavel ne învaţă că „Da” înseamnă Da, iar „Nu” îl reprezintă pe Nu, căci ce e mai mult sau mai puţin vine de la diavolul. Aşadar, lipsa de substanţă a răului aruncă relativizări asupra binelui. Hristos n-a spus că aduce un Bine, o Cale, un Adevăr sau o Viaţă. El a articulat hotărât toate aceste substantive-esenţe pentru a ne transmite imperativul : „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Nefericirea vine din faptul că nimeni nu vrea să se sacrifice, nimeni, dar nimeni dintre cei care au opinii la purtător. Toţi vorbim frumos sau ne tânguim, dar nu punem mâna la treabă. Hristos ne-a rugat înainte de plecarea sa pământească să ne punem sufletul pentru celălalt. Iar Sf. Petru continuă, într-una din epistolele sale, că cine nu are grijă de ai săi este mai rău decât cei necredincioşi. Cine sunt aceşti ai tăi?


E limpede că cei din perioada interbelică au înţeles acest imperativ al „Fericirilor”, punându-şi sufletul pentru neamul lor. Cine crede că sunt un nostalgic după perioada interbelică şi că aş fi blocat într-un idealism steril sau că aş avea credinţa că este  perfecţiunea întrupată a unei generaţii se înşală. Voi încerca să exemplific relaţia mea cu acel „timp” interbelic, relaţie manifestată în duh şi aproape deloc în formă.


Îmi amintesc de şansa de a o întâlni pe d-na Măriuca Vulcănescu (la 18 ani a fost aruncată în temniţă, iar apoi trimisă în lagăr). Distinsa doamnă, foarte în vârstă acum, este fiica martirului şi intelectualului Mircea Vulcănescu. Acest sfânt contemporan stă necanonizat până astăzi, spre ruşinea sinodalilor, dar şi a poporului, căci sinodul rus ar fi făcut-o de 100 de ori în 20 de ani. E foarte puţin ştiută întâmplarea, vrednică de orice sinaxar de pe mapamond, cum de la turbatele bătăi,   i s-a desprins o coastă ce i-a pătruns precum o schijă în plămân provocându-i pleurezie. Schingiuit aşa cum era, Mircea Vulcănescu, s-a aşternut pat pentru colegul său de celulă, un tânăr student bolnav de pneumonie, ce în plină febră delira pe priciul jilav de subsol. Precum un vultur cu aripa frântă s-a vârât, vreo câteva nopţi, cu fiinţa-i toată sub suferindul prăbuşit, încălzindu-l îmbrăţişat în cel din urmă zbor spre veşnicia-i. Nu înainte de a lua cu sine, căci putea multe titanul ăsta, şi pneumonia tânărului care scăpat-a cu viaţă din iadul făr’ de nădejde. După absolvirea Aiudului şi Jilavei, martirul şi-a dat duhul cu un ultim tril: să nu ne răzbunaţi!


Repet spre auzire: Sinodul „nostru” bisericesc nu s-a deranjat să-i acorde, măcar în sictir, o „diplomă” de absolvire a unei forme barbare de temniţă, cateogoria grea. Temniţă fără acte în regulă… Acest om mare este o jertfă cutremurătoare. Haideţi  să-i întrebăm (sau să ne întrebăm) pe cei care emit opinii şi ţin predici în noua orânduire de astăzi: dumneata ai putea să mori precum Mircea Vulcănescu, dacă ţi se cere?


Dar să nu ne pripim cu răspunsurile. Este ceva mai important de ştiut. Creştinii au avut dorul martiriului pentru Hristos de când se ştiu ei. Precocele Origen la vârsta de numai 5 ani, aflat în vizită la tatăl său închis în temniţă, îl încuraja să nu ţină la viaţa lui, din dragoste pentru Hristos. Gest urmat şi de el însuşi la vârsta de peste 80 de ani. Creştinismul s-a născut în plină persecuţie. Ar fi simplu de răspuns că persecuţia a fost o etapă normală, dat fiind faptul că aducea ceva nou în mijlocul unei religii împământenite şi diferită. Când perioada persecuţiei clasice a trecut, creştinii au simţit că sunt împovăraţi de noua formă de robie: pseudolibertatea. Marele Constantin le-a pus-o pe tavă. Şi creştinii s-au neliniştit. Astfel, s-a activat arhetipul monahal. Arhetip ce se bucura de o mare şi diversă înflorire în spaţiul asiatic. „Fugi de lume şi te vei mântui” suna porunca lui Dumnezeu către cel care avea să devină Avva Arsenie cel Mare. Păi, de ce să fugă? Nu era o lume majoritar creştină? O lume creştină şi liberă prin voia Domnului. Cu toate acestea, „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” se preumbla ecoul Mântuitorului prin Istorie. Jertfa sau martiriul nu este doar atunci în momentul „spectaculos” al torturii şi pierderii vieţii pentru Adevăr. Nu! „Viaţa nu este o idilă şi nu e o romanţă, nu e nici un maidan de gunoaie. Viaţa, viaţa noastră e implicată într-o iconomie de proporţii grandioase, cosmice şi de răspunderi înfricoşătoare. Suntem chemaţi pentru împlinirea unor lucruri mari, spre care ne împleticim în neputinţele noastre, dar unde ne întâlnim cu prisosul unor daruri salvatoare! În activitatea noastră trebuie să pulseze încrederea şi seriozitatea, iar nu deznădejdea şi văicăreala“ – cuvânt lăsat pe patul de moarte (în 1973), de marele intelectual şi martir, membru al Rugului Aprins, Alexandru Mironescu. (Acest distins prof universitar şi om de ştiinţă, împreună cu fiul său, au fost atârnaţi faţă în faţă în beciurile securităţii unde au fost bătuţi şi umiliţi până peste imposibil).


Revin. Mircea Vulcănescu nu a murit aşa pur şi simplu, peste noapte. Credeţi, poate, că era un intelectual ce funcţionărea în sistem şi hop-ţop l-au luat „băieţii” şi l-au dus pe Golgota? Nu, prieteni. Chiar dacă nu mi-ar fi zis minunata sa fiică, d-na Vulcănescu, ştiam că Mircea Vulcănescu fusese atins de duhul Tradiţiei patristice, la care se adăuga şi suflul specific românesc de a fiinţa în lume. De când a înţeles taina ce face scandalul lumii, taina nebuniei Evangheliei, Mircea Vulcănescu a devenit o existenţă euharistică, moment în care el îl metabolizase deplin pe Hristos şi Hristos Însuşi pe preaiubitul Său. Taina învăluie şi ascunde, iar faptele unora ca aceştia (prietenii Lui!) merg mai înainte la Judecată. În timp ce noi ne scărpinăm îl loc de a ne închina în faţa unui astfel de patrimoniu inestimabil şi râvnit de alte neamuri!

Încă din tinereţe Vulcănescu era preocupat de generaţia tânără şi direcţia ei. Îi căuta, cerceta, îndruma şi ajuta. Când a plecat în puşcărie nu-l preocupa deloc ce i se va întâmpla, ci se gândea la studenţii lui pe care i-a lăsat singuri. Ştia că nu erau copţi, încă. Era un vizionar. Iar la galere spăla cu bucurie pe jos şi-i îmbărbăta cu comentariile sale savanto-apologetice din Faptele Apostolilor pe tinerii săi colegi de suferinţă. Toată viaţa sa a fost o devenire întru martiriu. Şi nu numai el, ci toată epoca ajunsese la ceea ce Sf Pavel numeşte „măsura plinătăţii” sau la „starea bărbatului desăvârşit”. Cu apelativul acesta striga şi Socrate în „pustiul” său: bărbaţi atenieni, ascultaţi!

Astăzi, mai poţi găsi bărbaţi dintr-un astfel de aluat? (A se vedea şi exemplul patriarhului sârb, vrednic întru pomenire, Pavel cel lipsit de PR-ul unui papă. Modul cum a înţeles să lupte, până-n ultima clipă a vieţii, pentru neatârnarea neamului său distrus în războiul recent şi apoi forţat să emigreze în occident pentru o coajă de pâine. Cred că în curând, după trecerea la cele veşnice a Părintelui Iustin Pârvu – trecere râvnită de mulţi sinodali şi nu numai –, vom fi având nevoie de „investitori” străini şi în cele spirituale. Martirii, intelectuali sau monahi, se cam duc şi rămânem cu noua evanghelie livrată de Carta Uniunii Europeane şi planul Bologna.)


În concluzie, un autentic intelectual trăieşte mereu prigonit de „Securitate” sau „Sinedriu”. Aceste două tagme slujesc duhul Istoriei şi încearcă să ţină ascunsă taina ce a irumpt (şi irumpe fără a se mistui) o dată pentru totdeauna, anume Piatra asta de poticnire şi de zdrobire care este Hristos şi ai Săi. Pe ai zilei de azi intelectuali, nimeni nu-i aleargă pentru că sunt de-ai lor, slujesc la aceleaşi mese şi se închină la idoli comuni. Dar cine a ajuns la „vederea” intelectualului rasat, în sensul deplin al noţiunii, acela va trezi urgie asupra-şi, pentru că lumina nu poate trăi cu întunericul laolată, spune Sf. Ioan Teologul.

De se va ridica o tânără generaţie în duhul părinţilor ei martiri va începe „show-ul”, până atunci vom fi un izlaz pe care paştem liniştiţi. De ce au fost vânaţi şi sfârtecaţi în torturi sofisticate şi cu sete neostoită toţi aceşti bravi intelectuali îndumnezeiţi? Nu au făcut nici un rău, şi totuşi… Iar astăzi, cui i-e frică să îi canonize şi să-i vestească zi şi noapte de pe acoperişuri, la timp şi ne-la-timp?


Comunitatea Oranta se doreşte a fi o sinceră îngenunchiere în duh înaintea Părinţilor noştri Martiri. Întâlnirile noastre sunt mai întâi întâlnirea cu ei, ca astfel să fiinţăm întru devenire în surdina acestor rugi învăpăiate, ce ne urmăresc şi ne propăşesc în veac:

“Ah! Cum îşi mai holba ochii istoria!

Nu-i venea să creadă că-n geamătul nostru

Scrâşneau Cloşca şi Horia

Că-n sufletul nostru, de nădejde orfan

atârnau nojiţele de la opincile lui Badea Crişan”

………………………………………………………………………

„Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor

îmbrăţişându-mi durerea sub lespezi de patimi şi chin

Aştept îngerul zorilor, aştept învierea,

În numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin”

(Sergiu Mandinescu, Re-educarea, apud. Preot Gh. Calciu).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s