Scrisori către Diogene (VII) // de Maria Cârciumaru


(eşti frumoasă, femeie, când îi găseşti
scuze lui dumnezeu
sinceră ca o pâine coaptă la soare
din apă tăcere şi lut)
.
te-a obosit viaţa asta chioară, mi-ai mai spus atunci,
jocul ăsta stupid de-a lumina ascunsă,
de-a oamenii senini care ştiu precis
şi unde şi de ce şi cum.
se va aşterne praful peste noi, maria,
praful care alege zadarnic
nimicuri mai mici din nimicuri mai mari.
.
tu nu, tu n-o să crezi niciodată
în timpul cu mormintele de aur
pe care îl păzesc astăzi
toţi flămânzii lumii.
cum va putea să îţi crească roade
ura de a nu fi?
.
februarie 20. te-am sărutat pe frunte
ningea atât de frumos încât
ar fi fost absurd să ai dreptate.
.
zâmbeşte mai departe, femeie,
mai departe decât urletul meu.
te privesc şi îmi pare pentru o clipă
că sunt toate la locul lor.

Acest articol a fost publicat în Poezie și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s