Istoria romanţată a cutiilor de chibrite // de Dragoş Martinian Iancu


De la fostul regimul comunist ne-au rămas moştenire, printre altele, şi acele blocuri muncitoreşti poreclite „cutii de chibrite”: patru etaje de cămăruţe mici, standardizate, cu baia pe hol, fiecare cămăruţă servind drept locuinţă unui muncitor al fabricii din imediata apropiere. Probabil, în epocă, acest tip de blocuri au fost un „succes” (din perspectiva eficienţei), căci au apărut, mai întâi mănuchiuri, apoi alei de asemenea blocuri, şi, în cele din urmă cartiere întregi, alcătuite din standardizatele construcţii numite „cămine muncitoreşti”. Sunt de ajuns două asemenea cartiere zvârlite, strategic, peste un burg medieval, pentru a-i altera acestuia pentru totdeauna fizionomia şi etosul.

După 1989, „căminele de nefamilişti” s-au transformat, în „cămine de familişti” –darul democraţiei! – iar cartierele au devenit adevărate muşuroaie umane, infecte şi degradante. Fabricile, falimentate, de asemenea strategic de sus, i-au lăsat pe muncitori cu ochii în soare; după orgasmul proletar al grevelor masive (noi vrem să muncim!),  a urmat tranchilitatea surdă a individualismului „capitalist” prin cartierele muncitoreşti, căci banii de disponibilizare luaţi „pe ordonanţă” erau prăpădiţi prin crâşme, pe microafaceri familiale la colţ de bloc, (gen chioşcuri de ţigări, băutură, prezervative şi cipsuri – articole vândute cu spor mai ales minorilor) sau pe larvarul trai de pe azi pe mâine, lipsit de filosofice orizonturi. După o vreme, oamenii, decăzuţi din gloriosul statut de muncitori, şi transformaţi de tranziţie în paraziţi sociali la limita subzistenţei, au început să plece, încet dar sigur, depopulând mirificul furnicar ce le-a plămădit fiinţa lăuntrică şi viziunea asupra vieţii. Unii s-au întors înapoi la ţară, la glia natală a Moldovei; câţiva s-au mutat în alte oraşe, încercând s-o ia de la capăt; majoritatea au fugit (înainte de 2007; după 2007 se numeşte că s-au dus la muncă) într-o ţară UE: Italia, Germania, Marea Britanie, Spania, etc., ducând acolo stindardul României postdecembriste, mâncătoare de lebede… Mai menţionăm, spre a face dreptate lucrurilor, că mulţi dintre aceşti peregrini s-au întors înapoi în ţară, benevol, sau, cel mai adesea, însoţiţi de poliţie, neputându-se nicicum integra în marele Babilon civilizat al lumii. Dar nu s-au întors cu mâna goală!

Citeşte tot articolul pe ISVOD.

Acest articol a fost publicat în Jurnalistica și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s