Răstignirea privirii// de Valentin Oliver


And I thought if he wanted me, even if it was only

for one night, I was ready to give up EVERYTHING …”

(Alice Harford, Eyes wide shut)


Există forţe oculte care guvernează instinctul nostru sexual ? În spatele acestui instinct a carei complexă semnificaţie hraneşte speculaţia metafizică se pot intui forţe care scapă conştiinţei si, deci, controlului nostru ? Este personajul lui Kubrick un caz prin care ni se revelază semnificaţia ocultă a unei realităţi inconştiente ? Voi încerca apropierea raţională faţă de acest mister al ,atracţiei sexuale’ din perspectiva subiectului acestei ecuaţii, a privitorului. Conştientizând fenomenul care îl determină la o atitudine de instinctuală obiectualizare a celuilalt, privitorul înţelege denaturarea care a survenit, prin ,căderea în păcat’, în felul de a îl privi pe celălalt, de a se raporta la el. Dintr-o dată, bărbatul şi femeia s-au ruşinat unul de celălalt, între ei nu mai putea exista intimitate fiindcă nu mai exista unitate existenţială, comuniune spirituală. În afara prezenţei divine, cuplul originar se dizolvă în sexe iar unitatea, intimitatea implicită a cuplului este înlocuită de ceea ce numim astăzi atracţie sexuală. Trupul devine o realitate distincta de sufletul pe care îl poartă si ajunge să constituie obiectul unei astfel de raportări distante între bărbat şi femeie. Apare, deci, conştiinţa alteritaţii. Asemănarea cu Dumnezeu este pierdută, ne rămane chipul divin care trebuie recunoscut în noi de către cel care ne priveşte. Nu mai semănăm cu Dumnezeu ci căpătăm atitudini, instincte animale. Spre deosebire de animale, avem conştiinţa acestei alterări a asemănarii cu Dumnezeu, fapt pentru care merită să învaţăm cum trebuie să îl privim pe celălalt pentru a restabili asemănarea noastră cu Creatorul.

Principiul pupilei permite inţelegerea modalităţii de raportare a omului la existenţă. Cand pupila se contractă, ea se concentrează pe imaginea obiect a existentului, pe aparenţă, suprafaţă, iar când aceasta se dilată, conştiinciozitatea, luciditatea cedează teren inconştientului, privirea fiind cufundată în înţelegerea realităţii transendente, aflate dincolo de existentul obiectiv care, de această dată, devine simbolic, semnificativ.

Forţarea privirii concentrate asupra existentului aparent, obiectualizat, „strivirea corolei de minuni a lumii”, nu permite accesul la nivelul transcendent, ci dimpotrivă, „sugrumă vraja nepatrunsului ascuns în adâncimi de întuneric” (Blaga). Indiferent de unghiul de poziţionare sau de perseverenţa privitorului în această modalitate a privirii, indiferent de ştiinţa sau de ramura intelectuală prin care se încearcă înţelegerea exhaustivă a existenţei, finalitatea constă în consecinţele unei luări cu asalt a vieţii înseşi, care nu se lasă epuizată în semnificaţia ei prin conceptele, categoriile intelectuale umane. Viaţa este un mister în faţa căruia omul nu mai are o atitudine de contemplaţie organică ci, cel mult, estetică. Izolând-o de sine, individul actual ‚priveşte’ viaţa ca pe un obiect, îi dă un ocol ştiinţific pentru a obţine dintr-ânsa o eventuală semnificaţie utilă. Astfel, viaţa nu poate exista doar pe pământ, ipoteză care fundamentează conceptual demersul paranoic al omului de ştiinţa catre obiectul său de studiu, universul extraterestru. Ne este util să întâlnim fiinţe extraterestre întrucat acestea ne vor produce o nouă, ultimă şi fascinantă descoperire (în niciun caz revelaţie autentică) post-columbiană. Prin studierea noilor fiinţe şi a existenţei lor vom învaţa lucruri noi, pe care le vom asimila in maşinăria noastră gnoseologică, epistemologică. Însă demersul explorator, cuceritor, trebuie sa se subordoneze capacitaţii de inţelegere a distanţei care îl separă pe cunoscator de obiectul cunoscut. În om există acest instinct de a confunda cu sine tot universul înconjurător dezirabil. Totul i se cuvine şi nimic din ceea ce i se cuvine nu se poate împotrivi dorinţei sale de a îşi insuşi acest tot. Existentul studiat, râvnit, explorat, cucerit, luat cu asalt, strivit, nu are altă calitate decat aceea de a fi util omului, mai precis de a satisface o necesitate imperativă si urgentă a acestuia. Omul nu mai inţelege temporalitatea pe care o îmbracă, în mod firesc, existenţa, el nu mai inţelege timpul ca înşiruire de clipe distincte, unice, ci aliniază toate momentele într-o monotonie a dezirabilului în care acestea sunt marcate compulsiv, obsesional, într-o pornire maniacală abisală. Tristeţea, nostalgia, regretul, reflexivitatea sau visul nu au loc aici. Totul este concentrare asupra concretului, asupra obiectului.

Toată această încercare fatală, acest viol al existentului obiectualizat nu demonstrează decât, per a contrario, necesitatea omului de a se identifica în colectiv, comuniune, comunitate, pluralitate, tot. Este vorba despre necesitatea individului de a se extazia către celălalt şi de a realiza astfel osmoza organică finală. Doar că, pentru ca această osmoză să fie posibilă, privitorul trebuie să iasă din sine, să se dăruiască, să se ofere pe sine existentului simbolizant. Ideea este cel mai bine inţeleasă atunci când ne referim la un celălalt uman, alter ego. Dacă actul cunoaşterii organice, autentice, presupune, iniţial, privirea atentă, lucidă, în care privitorul ‚ia act’ de obiectul cunoscut, în etapa urmatoare – în care restul pe care această ‚luare la cunoştinţă’ îl oferă privitorului este acceptat în calitatea sa de mister – se produce metanoia, transcenderea intelectului, asimilarea obiectului cunoscut, dar nu epuizat prin aceasta, în fiinţa privitorului. Nu ne ‚îndrăgostim’ (idealizăm) decât atunci când nu permitem desfăşurarea celei de-a doua etape a procesului de cunoaştere organică. Facem pasiuni şi ne cultivăm obsesii pentru o realitate aparentă, dar nu ireală, pe care, totuşi, nu o cunoaştem realmente, adică pe care nu o recunoaştem. În existentul obiectualizat nu există loc de recunoaştere (a mea în realitatea exterioară mie) întrucât se confundă realitatea privitorului cu cea a obiectului focalizat, această confuzie fiind posibilă datorită contestarii din principiu a realitaţii distincte a existentului obiectualizat. Dacă alteritatea existentului nu ar fi ignorată, recunoaşterea acestuia în caracterul său real ar fi posibilă. Pentru că nu mă pot re-gasi pe mine decât în alt-ceva, ceva care nu se confundă cu mine dar care poate comunica cu mine în virtutea acestui fapt. Aceasta este ecuaţia fundamentală a existenţei inteleasă în calitatea ei de creaţie. Când mă lipesc nostalgic, sexual, carnal de un corp, dez-întrupez o realitate distinctă de mine şi o obiectualizez pentru a o supune unei perpetue stări de asediu sub care se află fiinţa mea insetată de linişte, împlinire, nirvana, isihie. Iubirea autentică presupune înţelegerea distanţei care ne separă de celălalt ca acceptare a condiţiei alterităţii sale, elementul fundamental în posibilitatea cunoaşterii sale autentice.

Nerăbdarea, impacienţa noastră fundamentală, de care se face vinovată insuportabila greutate a timpului, este cheia înţelegerii instinctului nostru de a ne confunda cu ceilalţi şi de a ne împiedica astfel recunoaşterea în ei sau regăsirea noastră în această viaţă. La rândul ei, miza unei raportări autentice, personale, a individului la celălalt rămâne realitatea alcatuită atât din chip, cât şi din asemănare.

‚Chipul si asemănarea’ lui Dumnezeu în om este o realitate despre care s-a vorbit foarte mult, întrucât acest concept este esenţial în înţelegerea condiţiei noastre religios-umane (teandrice). Pentru omul religios, deci, condiţia umană nu este o realitate inchisă în sine, ci este asimilată complementar relaţiei sale cu transcendenţa, cu Dumnezeu. Dacă în chipul uman regăsim la nivel superficial, aparent dar nu mai putin semnificativ, simbolic, realitatea divină din om, prin asemanare se poate inţelege efortul metanoic de a interioriza această realitate introductivă a chipului. Avem un chip, o expresie, pentru a realiza asemănarea ontologică cu divinitatea, pentru a produce impresia existenţială în care ne regăsim ca fiinţe religioase, adecvate raportului firesc cu divinitatea, în care am fost aşezaţi. Din motivul că expresia facială a omului, chipul său, este semnificativ, simbolic pentru sufletul persoanei umane, acesta este mult mai dificil de obiectualizat (printr-o orientare greşită a privirii superficializante) decât trupul. Trupul este mai puţin transparent în calitatea sa simbolică şi de aceea se poate vorbi despre o distincţie intre corp si trup, unde corpul este inţeles ca realitate în sine, obiectualizată, iar trupul ca realitate simbolizantă, semnificativă. Materializarea sensului existential duce la dispariţia acestuia, întrucat realitatea fizică nu poate avea altă calitate decât de a simboliza o realitate transcendentă, imaterială, metafizică. Privirea noastră, educată în a se fixa obsesiv pe trup, îi confiscă acestuia sensul, întrucât trupul omului are menirea de a simboliza sufletul persoanei exprimate prin realitatea unui anumit trup. Faptul că nu există numai o unicitate psihică umană, ci şi una fizică, ne conduce la ideea că, dacă oamenii ar avea un trup identic, atunci obsesia atracţiei sexuale faţă de mai multi oameni şi, respectiv, insuficienţa atracţiei faţă de un singur trup, nu s-ar justifica. Berdiaev aminteşte, în ‚Sensul creaţiei’, despre iregularitatea manifestării sexualitaţii la personalitatea genială care, fiind obsedată de interorizarea sensului simbolizat prin trup, de tuşeul ideal metafizic al Omului, cade victimă unei sexualitaţi tragice.  Dacă, deci, instinctul metafizic ne somează să sondăm realitatea umană a asemănării cu Dumnezeu în fiecare om pe care îl întâlnim si, deci, să ne raportăm doar în felul acesta la el, există pericolul de a rămane cu privirea fixată în modul obiectualizării expresiei individului căruia, în acest fel, nu îi mai recunoaştem personalitatea. Căutăm un sens al utilitaţii în raportarea faţă de individul de lângă noi, pe care îl considerăm atrăgător sexual şi faţă de care ne simţim atraşi. Individului astfel privit îi ofer instantaneu sensul eliberării mele de tensiunea sexuala creată cu prilejul obiectualizarii persoanei sale prin privirea mea fixată asupra trupului său inţeles ca realitate în sine. Daca eliberarea acestei tensiuni se produce, dacă, deci, actul sexual se desfaşoară, avem acces la conştiinţa – mai degraba simţită decât gândită –  a faptului că am privit greşit omul respectiv si că acum suntem lângă o persoana despre care nu ştim nimic. După câteva minute (privind astfel mai degrabă dintr-un punct de vedere masculin), trupul acestei persoane poate căpăta din nou semnificatia catalizatorului sexual, însă dacă ne imaginăm un asemenea traseu al actelor sexuale,trebuie să ne supunem atenţiei momentele intermediare, clipele de revelatie ale conştiinţei.

Putem cunoaşte o persoană în aceste clipe intermediare actelor sexuale pe care le realizăm cu ea ? Este aceasta o cale de cunoaştere a persoanei despre care nu ştim nimic ? Poate atracţia sexuală faţă de un trup sa ne prilejuiască descoperirea personalitaţii acelui individ ? Poate fi umplut golul metafizic postcoital printr-o raportare autentică la celălalt, în aceste condiţii ? Nu văd niciun motiv pentru a exclude această posibilitate decât acela exprimat prin refuzul unuia sau al  ambilor parteneri ai actului sexual astfel înţeles. Însă posibilitatea recunoaşterii unui individ în celălalt în privinţa autenticului uman nu poate rămâne fără consecinţe. Finalitatea acestei posibilităti, a privirii orientate către realitatea metafizică a celuilalt, este iubirea. Revenirea la realitatea celuilalt după producerea acestei schimbări metanoice ne va oferi posibilitatea privirii adecvate a trupului său. Acest trup devine acum personalizat, el nu este unic doar prin trăsăturile sale care pot fi constatate fizic, obiectiv, ci acest trup are acum o poveste, este simbolul unei realităţi psihice unice. Acum iubesc acest trup pentru că iubesc persoana căreia îi aparţine. Acest trup nu mai poate exercita asupra mea o atracţie pur sexuală decât în măsura în care îl voi privi din nou obiectualizant şi deci nu voi ţine cont de revelaţia personală despre care marturiseşte iubirea mea faţă de celălalt, pe care îl iubesc autentic. Astfel ni se deschide calea redemptivă a sexualitaţii care, odata înţeleasă, devine o obsesie a celui pentru care singurul efort existenţial îl constituie permanenta educare a privirii de a nu se opri la un trup, orice trup, ci de a sonda instinctual realitatea asemănării interumane şi, de aici, a teandriei. Poate că, inconştient, mobilul care alimentează dorinţa sexuală a omului ce îşi găseşte obiect al satisfacţiei în orice trup dezirabil este însăşi unicitatea persoanei umane. Aşa cum spuneam mai sus, avem acces la o realitate pe care alegem (sau suntem educaţi să, sau pe care ne-am obişnuit) să o privim obiectualizant, pătimaş. Celălalt nu este un trup neînsufleţit, dar pentru cultura maselor fiecare dintre noi este eminamente o expresie a individualităţii sale (înţelegând aici o individualitate monadică, leibniziana, non-personalizantă). Doar ceea ce produci este ceea ce contează în această lume, adică rezultatul prin care devenim utili pe pământ este sensul existenţei noastre ‚în lume’ şi, mai mult, este singurul criteriu în funcţie de care este apreciată existenţa noastră. Pentru ‚lume’, ne identificăm prin funcţia pe care o avem în aceasta lume. De cele mai multe ori, intenţiile, visele, aspiraţiile, remuşcările, ruminaţiile noastre constituie o lume aparte în care, atunci când nu suntem hăituiţi de ‚dead-line-uri’ ce alcătuiesc tempo-ul existenţei noastre în lume şi pentru lume, ne alcătuiesc viaţa secretă pe care o respirăm atunci când suntem singuri sau în prezenţa persoanelor iubite, a prietenilor.

Există o dependenţa a omului actual care determină însăşi condiţia acestuia, anume o dependenţă economică. Însă este discutabil caracterul real al acestei dependenţe, fiindcă o convingere personală este aceea că această dependenţă este una psihologică sau, în orice caz, eminamente psihologică. Întotdeauna am acceptat faptul că a plati impozitul cezarului şi a îţi trăi viaţa (sau ce mai rămâne din ea) în contemplaţia faţă de Dumnezeu sunt două realitaţi complementare la modul ideal. Am mai inţeles că, dincolo de complementaritate, între ele există şi un raport antinomic profund, fapt pentru care conceptul redemptiv aici a fost acela al disimulării esenţiale, adică ascunderea, mascarea, obnubilarea eului autentic în faţa unei lumi interesată eminamente sau exclusiv de ceea ce faci sau de ceea ce eşti şi nu de cine eşti. Dar disimularea aceasta nu mai poate constitui, la un moment dat, un imperativ al omului pătruns de necesitatea unei permanente revelaţii a sensului asemănării dintre oameni şi a omului cu Dumnezeu. Cel care îşi dezvoltă o conştiinţă intuitivă a acestui nivel existenţial este absorbit în semnificaţia acestei descoperiri şi refuză instinctual lumea cu tot spectacolul ei grotesc şi pătimaş. Între dependenţa materială şi libertatea spiritului, individul care îşi presimte personalitatea duhovnicească eclozantă va alege ultima variantă, iar această alegere poate fi tragică (asa cum arăta Berdiaev) dacă va alege să se despartă de lume în lume, împlinindu-şi destinul prin creaţie (genială, prin excelenţă), sau poate fi ascetică, dacă alegerea făcută va fi sfinţenia.

Vorbind despre „fericirea de a nu fi sfânt sau despre marea nefericire”, Emil Cioran avea să exprime, printr-un pathos neegalat, condiţia căruia îi este supus geniul în această lume. Întreaga sa operă este o marturie a acestei condiţii căreia Berdiaev îi oferă semnificaţia soteriologică absolută, alături de sfinţenie. Dacă pentru un sfânt blocajele în calea sa către Dumnezeu sunt contactele cu demonii spirituali, pentru noi asceza ia o formă specială, în care peisajul este populat cu evidenţe ale urâtului, ale unei culturi steroidizate. În această lume copacii cresc timizi printre blocuri iar sufletele se ascund, temătoare, după trupuri exploatate. Pentru noi, cei care alegem mântuirea prin creaţia cultural-religioasă, dificultatea mântuirii constă în privirea concentrată asupra „nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”. Această concentrare este, într-adevăr, un efort echivalent ascezei mistice, întrucât finalitatea este aceeaşi realitate divină pe care, însă, suntem educaţi să o ignorăm. Contemplaţia mistică nu este permisă în lumea business-ului global, aici totul este un raport mercantil în care arta ajunge doar să exprime disperarea, angoasa omului în faţa acestei realitaţi inumane. Iar din moment ce cultura devine deprimantă, înseamna ca bucuria ca formă de cultura este o noţinune ininteligibilă. Bucuriile noastre pamânteşti sunt tentaţiile noastre de a ne întări legăturile, dependenţa faţă de această lume. Ajungem să confundăm superficialitatea gregară cu remediul oricărui suflet deprimat. Uităm că geniul se bucură suferind. Ca, de altfel, şi sfântul.

‚Cu ochii larg închişi’, Alice a lui Kubrick intuieşte oniric realitatea exprimată elocvent prin dezubiectivizarea orgiastică (şi nu întamplator satanistă) a trupurilor, realitate pe care soţul ei încearcă să o cunoască conştient, să îi trăiască misterul privind şi fiind tentat să experimenteze. Această educaţie a privirii pe care ne-o inoculează lumea şi de care nici măcar nu mai putem fi conştienţi are, deci, un corespondent ezoteric satanic. Principiul este anticreator, fiind vorba despre depersonalizarea individului autentic (măştile participanţilor la ritual), dezumanizarea şi asimilarea sa unei sclavii a instinctului sexual, deci animalităţii. În reprezentarile religioase Diavolul are înfăţisare zoomorfă iar în filmul lui Kubrick oamenii sunt sclavii comportamentului animal, în contrast cu iubirea, problematizată metafizic, dintre protagonişti.

Dacă există o forţă, o energie care ne atrage privirea în sensul obiectualizării, depersonalizării, dezumanizării trupului uman, aceasta este de natură satanică. Banalizarea răului este cea mai inteligentă armă pe care acesta o exercita în lume. Pe drumul sfinţeniei, ascetul mistic este conştient de rău şi îl aşteaptă, este în gardă şi trăieşte o stare de veghe. Pentru noi însă răul este generalizat într-o asemenea măsură încât îi banalizăm importanţa şi îi ignorăm semnificaţia. Drumul mântuirii noastre, a celor care alegem să rămânem în această lume, va consta nu doar în emanciparea de sub dependenţa psihologică faţă de mijloacele economice ‚de supravieţuire’ ce ne-a fost inoculată sistematic de la începutul existenţei noastre, ci mai ales în capacitatea noastră de a identifica răul cu care ne confruntăm. Odată identificat, răul trebuie reclamat şi judecat din perspectiva salvării noastre existenţiale, a mântuirii, iar în această luptă contra răului evident dar banalizat se va recunoaşte detenta noastră soteriologică.

Acest articol a fost publicat în Eseuri și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s