Spectacolul „Inima de câine” sau parabola pseudo-omului// de Tudor Petcu


Realizată după opera omonimă a lui Mihail Bulgakov, transpusă în regia lui Yuri Kordonskyi, Inima de câine, este o piesă de teatru a cărei acţiune se desfăşoară în Rusia Sovietică, la începutul perioadei comuniste. Spectacol dilematic şi imposibilă evadare din orizontul incertitudinii, Inima de câine, te introduce într-o lume în care comportamentul uman pare de multe ori mai decăzut chiar şi decât cel canin.

Acţiunea piesei se petrece în casa unui medic cu rezonanţă europeană, Preobrajenski, în care se oploşeşte un câine vagabond plin de răni şi de purici. În ciuda reacţiilor vehemente ale celor din jur, medicul îl adăposteşte în cabinet, iniţial cu gândul de a-l vindeca, iar această aparenţă rămâne insurmontabilă până în momentul în care asistentul său, Bormenthal, îi dă următoarea veste: „Avem cadavru!”. Ulterior se desfăşoară scena în care bietul patruped este nevoit să suporte o operaţie intensă, aceasta scenă încheind primul act. Actul al II-lea începe cu o prezentare amănunţită a jurnalului medicului din ultima perioadă, jurnal ce devine unul din pilonii de bază în ceea ce priveşte misterul proaspetelor întâmplări. De la cadavrul, despre care fusese anterior, medicul a reuşit să transplateze câinelui, Sarik, hipofiză, adică glanda endocrină situată la baza creierului uman având rol important în reglarea hormonală şi testiculele. Rezultatul unei astfel de acţiuni s-a concretizat în pierderea cozii, rostirea primelor cuvinte şi însuşirea unui comportament pseudo-uman, începând cu consumul de băutură. Altfel spus, Sarik a devenit om, însă personalitatea pe care a căpătat-o era desigur cea a donatorului sau care nu fusese altceva decât un criminal şi un beţiv. Încetul cu încetul, Sarik înregistrează nişte avataruri radicale în calitatea sa de om, în sensul că îşi cere dreptul de a domni în mod absolut peste tot, mai ales în apartamentul medicului, îşi ia numele de Tipograf Tipografovici Sarikov (un nume deosebit de vulgar), devine şeful unui departament însărcinat cu eliminarea patrupedelor fără stăpân (mai ales a pisicilor, acest instinct fiind unul din multe altele care s-a păstrat de pe vremea când era câine) şi încearcă să scape de medicul Preobrajinski printr-un denunţ că acesta ar unelti împotriva Rusiei Sovietice. Într-un incident în care Sarikov intenţionează să folosească un revolver, Bormenthal reuşeşte să-l oprească, apoi se sugerează că ar mai avea loc o nouă operaţie, după câteva zile comitetul de bloc şi poliţia (sau miliţia) îşi fac apariţia pentru a discuta cu Sarikov, întrucât acesta nu se mai prezentase la servici, iar cei din casă susţin, aşa cum era şi firesc, că nu cunosc nici un Sarikov, ci doar pe Sarik căţelul, aducându-l, evident, în cele din urmă, pe patruped legat şi readus în ipostaza să canină.

În linii mari acesta este firul acţiunii. La suprafaţă, putem fi tentaţi să credem că piesa este o comedie, situaţiile comice şi ironice nelipsind. Însă, la o privire mai atentă, descoperim drama unui om de ştiinţă care, dorind să testeze importanţa şi rezistenţa hipofizei în procesul de întinerire, este distrus de propria sa creaţie. Ipostaza umană a câinelui se arată a fi hâdă, precum a donatorului, Sarik devenind om, nu însă şi uman

Cea mai importantă idee a spectacolului, în viziunea mea, rezidă în dialogul dintre Bormenthal şi Preobrajenski despre „inima” lui Sarikov: pentru Bormenthal Sarikov are doar o inimă de câine, însă Preobrajenski, contrazicându-l, considera că are inimă de om, cea mai impunătoare haină din cele care au existat vreodată. În inimă, centrul simbolic al naturii umane, se arată omenia şi/sau ferocitatea, ambivalenţă ireductibilă a condiţiei noastre.

În  privinţa detaliilor tehnice, jocul de scenă este impresionant, mai ales datorită rolurilor excelent asumate de o întreagă pleiadă de actori emblematici pentru teatrul romanesc: Victor Rebengiuc (medicul Preobrajenski), Mircea Rusu (Bormenthal), Şerban Ionescu (Schwonder, preşedintele comitetului de bloc), Tania Popa (menajera) şi Cecilia Bârbora (bucătăreasa).  Cel mai dificil rol a fost, cu siguranţă, cel al lui Marius Manole (Sarik Sarikov) care a avut o capacitate impresionantă de a interpreta şi rolul de câine, cu o întreagă tehnică de gesticulaţie specifică, dar şi rolul de pseudo-om care a reuşit să evidenţieze esenţa şi aerul de epocă şi, nu în ultimul rând, scopul autorului.

Aşadar, spectacolul Inima de câine ridică problema condiţiei umane în raport cu o condiţie considerată inferioară: cea de câine. Prin ce ne deosebim, în cele din urmă, de câini? Dacă răspunsul vostru va fi: prin umanitate, atunci vă invit să (re)descoperim în această excelentă parabolă teatrală omenia umanităţii noastre..

Acest articol a fost publicat în Recenzii și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s