ddr şi 17 săpunuri cu gust de struguri// de Carmen Păduraru


la capătul oraşului ar trebui să crească arbori de zahăr şi tufe cu caramele

şi femeile să se lăfăiască-n drojdii de bere

ddr şi şaptesprezece săpunuri caramelizate

seara ne jucam veoveo

huariu?

dincolo de zid nu se-ntindea niciun răspuns

ne-ntorceam acasă dansând printre blocuri şi excavatoare

dimineaţa ne holbam îndelung la pahare cu culori şi buline albe

*

trei zile mai târziu s-au stins toţi oamenii-n oraş

maria şi-a început munca ei de iubită

graniţele au avut rând pe rând aripi străvezii, picioare de gâşte şi rinichi de metal

dinspre vest spre est, dinspre nord spre sud structurile cotidianului se camuflau sub tejghele de tablă şi pături sintetice

despre paul und paula n-a mai zis nimeni nimic

s-au urcat în corabie s-au scufundat pe străzile grele de cărămizi, muncitori şi macarale

cinematografele au fost pline de ei zi de zi, de sărbători şi în pauzele dintre visele de noapte

zilele încep şi se termină la fel

fustele cresc de jos în sus şi femeile îmbătrânesc invers proporţional cu reginele epocii

trabantele-au rămas la muzeu

şi pantalonii cresc în fiecare baltă din cele 278 de gropi ale oraşului

copiii fug din parcare-n parcare cu fesuri de lână şi se zgâiesc la lună

le ies bube pe piele se sărută cu dinţii şi se ascund sub trenuri

**

tauwetter sau vreme berlineză

stăm în casă şi ne uităm la televizoare sintetice

suntem ultimii locuitori ai cartierului

hundertwasser şi-a trântit la geam luneta pentru a mirosi ficatul stelelor noaptea

în partea asta a drumului miroase cel mai puternic

toţi strămoşii mei au crescut în bălţi întinşi sub ape de ploaie

au văzut tălpi mari mici şi tălpi găurite tălpi cu monezi şi tălpi cu cuie din vest

şi-au ferit obrazul de tocul femeilor şi şi-au lărgit pupilele la trecerea cubanezilor, a ruşilor, a vietnamului colorat şi bolnav de holeră

mama s-a ridicat prima şi-n vânt i-au căzut dinţii de frig

radiatorul nostru gemea din plămânii de tablă numai între 02:00 şi 03:00

la doi ani a murit de tuberculoză

în apă de ploaie ficatul se umflă uleios şi cald

frigul mărea camera, camera ne mărea ochii, ochii ne înghiţeau corpul tremurând

televizorul se umflă de purici, pe zid cresc ciuperci si mucegai, rinichi vestejiţi şi flori spre mărirea celor ce-au trecut

ploile se-nghit pe sine şi se vomită iar şi iar


***

gospodăria noastră respectă ultimul trend vestic al anilor ’60

vitrinele din sufragerie întind lumina până în camerele vecine

patul devine o pojghiţă cristalină plină de ochi vegetarieni şi flămânzi

nu cunoaştem pe nimeni în afară de noi

în biblie se spune despre cupluri că se cunosc pe sine

aşa că ne iubim cu cea mai mare siguranţă care poate exista între doi oameni care nu au mai văzut alţi oameni

după o jumătate de oră de ştiri televizorul nostru va lua foc

atunci ne vom lua costumele de plajă şi ne vom bronza rinichii

de plictiseală nu poate fi vorba

timbrele au feţe zâmbitoare pe plafon cresc sori luminându-se probabil pe sine

albumele nostre gem de concedii perfecte pline de prieteni cu dinţi electrici şi buze adipoase

pe frontul de vest nimic nou

raf întinde copiilor margarina pe pâini şi ceaiul în cană de tablă


ex occidentae lux

de prea multă feminitate mi-am luat tăcerea-n mâini şi i-am astupat urechile

zilele-au trecut apoi în şir fără nori şi fără ore

în partea asta a lumii fetele merg pe biciclete interbelice cu roţi mari, cremoase, sidefii

se văd doar spiţele cărnoase alergând una după alta

chemându-şi oasele şi lascivitatea măduvei


vara care a trecut departe de ei şi de tine a fost plină de ploi şi de intimitate

arlechini goi şi-au scos din urechi timpanele şi au început să strige

serile erau târzii şi pline de culorile nordului catifelat

limba pe care o înţelegeam amândoi ne rodea de la distanţă ca o carie

dincolo de ea au rămas tălpile mari de negri care au dansat până s-a lăsat ceaţa ouată de gâşte timpurii

în vara care a trecut departe de ei şi de tine

m-am încălzit pe cărămizi roşii plouate şi aspre

păianjeni mulţi mi-au astupat bucătăria cu mătăsuri de mort

în burta mea s-au răsucit dimineaţa copii morţi şi îngheţaţi

dac-ai asculta picturile cu ploi ai auzi sub ele înecându-se mările lui caspar friedrich

din ţară-n ţară s-a dus vestea plouatului plin şi târziu

pe ochii mei goi mari şi înspumaţi au luptat păianjenii lumii pentru un strop de căldură

apoi seară de seară ţi-am întors durerile pe dos să le ung cu sare


ddr şi şaptesprezece săpunuri…

*

zidurile separă oraşele din toate părţile de la stânga la dreapta din faţă şi din spate sub noi şi deasupra noastră

casele au la rândul lor colecţia lor de ziduri

trei zile mai târziu n-a mai vrut să-mi zică nimic

graniţele au aripi străvezii ca peştii cu buze lunguieţe şi serbezi
maria are două stele şi îi e foame

singură paula începuse să bea şi să danseze singură

pilulele deveneau mărgele de perle şiraguri de copii nedoriţi

în halatele mele sintetice îi revedeam sfârşitul în fiecare dimineaţă devreme

o femeie care a murit se trezeşte în fiecare dimineaţă în pat cu paul şi cu cei doi copii ai lor


huariu?

căsătoriile nereuşite se pedepsesc prin lege

pancării trăiesc numai la vest de orice oră
şi hubăr e în felul lui un om special

toate femeile erau îndrăgostite de el şi de iubita lui sud-americană

aşa cum fiecare dintre noi aştepta un Elik Reno, chiar şi un Elicio Renon

pierdut în jungla amazoniană cu cutia lui de pantofi şi dinţi de iepure

**

mama îmbrăcase o viaţă întreagă un halat de pânză – la fel de sintetic ca toate capoatele

toate mamele lucrează-n fabrici zile-ntregi trei schimburi

noaptea în halele albe de aspirină li se-ntind pe mâini molecule de somn, hidraţi de frustrări şi cloruri de canceroşi râncezi

sub neoane le lucesc corpurile plastifiate şi părul de nailon

de unde până unde durează cultura mănuşii de cauciuc

pentru a nu deveni mamă trebuie să ai copii morţi şi îngheţaţi

la capătul oraşului ar trebui să crească arbori de zahăr şi tufe cu caramele

şi femeile să se lăfăiască-n drojdii de bere


poem  bărbătesc

înainte să plec de acasă m-am uitat pe gaura cheii

să mi se vindece urciorul

şi lumea mi s-a părut mai mare


duminica femeile se spală pe cap


pe peron o ninsoare destrăbălată îmi deşira haina

fluturi cărnoşi fecundau becul

după ce plecau ramânea orb

oameni de fier îşi scobesc cearcăne cu piuliţa pe şine roase de molii de apă

ştiu că sub tălpi  i-au crescut mamei  singurătăţi de oţel

m-a născut prin somn

şi apoi i-a părut rău că nu m-a mai văzut niciodată

iar somnul meu a crescut mai departe în somnul ei


duminica cea mai frumoasă femeie are ştrampi subţiri şi fumează ţigări de mătase


pe peron somnurile se terminau fără sfârşit şi nu începeau niciodată

în cameră era întuneric şi cald

stăteam şi mă ungeam cu alifie  mama spunea să plec mai repede c-ar vrea să mă nască

afară era rece şi curgea cu ploi

cu ape de plastic şi umbre de nori

câinii cădeau pe stradă de frig

tu aveai ochi de hârtie şi sâni de mătase

ţi-era urât şi te întindeai sub ninsoare


cea mai frumoasă femeie s-a născut duminica din altă femeie


ex occidentae lux

de prea multă feminitate mi-am ras subsorile date cu ojă

ca să miroasă proaspăt să fiu o făptură proaspăt vopsită

femeile au ochii umezi şi plini

de prea multă feminitate m-am apucat să vorbesc despre veşnicele fete

fete care-şi ung corpul cu seu si se tăvălesc în câmpuri cu maci morţi şi uscaţi


iubito ai ochii-nverziţi de căldură

află că peștii nu se iubesc pentru că nu se pot atinge


sunt de fapt o femeie cu cap de maimuţă

cu ochi creţi care mestecă fructe de mare

aparţin ca şi vera primei generaţii de femei epilate din familia mea

şi devin un animal totemic doar la bătrâneţe


în vara departe de ei şi de tine am băut ceai de moroi

şi mi-am uns pieptul cu păr de pisică

aici femeile nu se văd, nu cresc din bălţi fuste şi ştrampi

au sufletul plin şi vaginul curat


dimineţile au lumini serbezi şi grele

femeile ţi-au spălat picioarele cu obrazul lor şi tălpile cu scuipat

la trecerea dintr-un zid în altul sunt şaptesprezece ore fără două săptămâni

şaptesprezece ore fără macarale gemând de rugina serilor

şaptesprezece ore fără mirosul tău doborâtor de baltă de alge şi cald

şaptesprezece ore în care şi femeile lor îmbătrânesc


Acest articol a fost publicat în Poezie și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s