Poeme fără soţ (V) // de Carmen Păduraru


cinci

ceea ce cunoşteam de mic copil se insinua grav şi negru

ca o excrescenţă celulară

plină de zumzetul fiert al muştelor născute vara pe întuneric

aveam sandale de răchită

şi stăteam zile întregi să-mi despletesc pantalonii tricotaţi

cu genunghii zbârciţi şi pulpe grase


pe cer norii se strângeau într-un scrum depărtat şi trândav

şi apele picurau în sat

inundând pietrele şi praful şi moartea pustie a copiilor

cu păpuşi multicolore şi putrede


ştiam că lumea se întinde între patru, cinci, şase şi mai multe garduri

croşetate din copaci pufoşi cu seve sângerii

că fiecare gard avea o carne moale şi albă

dintre care scânceam bucuroşi să ni se taie buricele ochilor

Acest articol a fost publicat în Poezie și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s