„Să tacă tot trupul omenesc!”// de Marius Iona


Decembrie ’89. Femeia se prăbuşise în lacrimi şi într-o baltă de salivă. Apoi răcni cu deznădejde încât mă simţii vinovat în faţa micului ecran.

– A murit copilul meu, împuşcaţi-mă aici, vă rog, împuşcaţi-mă! se tânguie deasupra mormântului fiului ei, căzut în revoluţie.

***

Decembrie ’09. La televizor e revoluţie în reluare. Strigătele de furie şi bucurie curg în acompaniamentul surd al mitralierelor şi huruitul tancurilor. Mega-măcelul reîncepe făr’ de vinovaţi şi făr’ de martiri, doar victime en-gros. O tragedie bine regizată cu din ce în ce mai puţini spectatori. E veche dom’ le, se aude din sală, vrem altceva de dată mai recentă. Apropos, a apărut HBO, care e mai mult decât televiziune, deci: a fost sau n-a fost revoluţie? De fapt, dramele revoluţiei cu scenele ei sângeroase pot fi urmărite, zi de zi, şi la ştirile de la orele 5. Ne hrănim cu sângele. Noi vrem.. sânge. Şi, există cerere şi ofertă. Filmele, cu precădere americane, ne varsă sânge din belşug. Ne pasă? Suntem căliţi. Viaţa merge înainte. Bineînţeles, un înainte neprecizat. Gloata spune înainte şi atunci când o iei înapoi, dar ce să-i faci… Nu te poţi pune cu cei mulţi, căci mulţimea ce-o priveşti nu e una de rând, ci e o breaslă bine întemeiată, fie sub numele de proletariat, fie de democraţie. Ambele clase sprijină magica formulă a lui „vox populi, vox dei”.

Vasăzică cine e acest dei ?

Gloata, mon cher… Un dumnezeu politeist. (sic!)

Totuşi, revoluţia de anul ăsta n-a fost chiar ca cea de anul trecut. A mai avut ceva noutăţi. Se mai răsuflă câte ceva, nu prea mult, căci dăunează grav sănătăţii viitorimii. Aşa cât să nu se clatine post-revoluţia. Până în 21 decembrie se poate vorbi despre revoluţie, după, nu se ştie ce sau cine a intervenit cu sânge rece. Să fi fost o ispăşire pentru laşitatea de a-i fi trădat pe luptătorii din munţi ce s-au opus instalării comunismului? Ne-au murit inocenţii… Se vorbeşte în şoaptă la televizor. Cine altcineva putea să moară? Turnătorii, cozile de topor sau celelalte elemente ale epocii de aur să-şi dea viaţa pentru neamul acesta „uşurelnic şi trist”? Creştem în acest ritual mediatic de continuă revoluţie. Ritual ce are menirea de a toci percepţii şi reflexe comunitare. Să zicem, în cor, am mai văzut d-astea, ei şi? Permanentizată rutina retrospectivă, revoluţia nu este asimilată în familie, biserică şi şcoală, adică de întreg neamul acesta ce se ’napoiază pe zi ce trece. Ea devine uitată şi cel mai mult pusă sub semnul întrebării.

***

Femeia plânge în neştire şi anul acesta, ca în toţi anii de fapt, dar nu o mai recunosc. Păru-i e cernit, iar chipul întunecat de aceeaşi deznădejde. Echipa de filmare a readus-o la mormântul fiului răposat, ca într-o piesă de teatru antic cuvintele-i curg stinse:

-Împuşcaţi-mă, vă rog, că astăzi, mai mult decât acum 20 de ani, vreau să mor. Fiul meu a murit degeaba. O revoluţie rupe cu trecutul. Cei vechi sunt înlăturaţi de cei ce aduc schimbarea, dar nu s-a schimbat nimic. Mamele se feresc să vorbească deschis despre cele întâmplate. Sunt ameninţate, iar în fiecare decembrie florile sunt arse pe mormântul copiilor noştri. În autobuze suntem îmbrâncite şi huliganic ni se zmulg insignele de eroine. Resimt frica şi, uneori, ruşinea că suntem mame de eroi. De ce? De ce am ajuns aici?

Am devorat porcul, băutura, delicatesele şi petrecerea toată şi anul acest’. Ne-am şi întors cu toată evlavia la munca de salahori. Trăim în cea mai bună lume posibilă de societate deschisă, în opinia lui Karl Popper. Bună! Şi deschisă înspre neant. Nu simţim cum ne ducem? Încotro? Şi stăm la televizor şi mâncăm şi nu mai vrem să ştim de ăia căzuţi în revoluţie. Noi trăim sub revoluţie, săracii de noi, ni se face milă de noi privindu-i… Suntem sensibiloşi, mon cher!

„- Mamă, striga adolescentul la numai 17 ani şi alţii se auziră pe fundal, lasă-mă să merg şi eu că nu pot sta în casă privind ca pe un meci revoluţia. Şi dacă-o fi să mor, n-auzi cum mă cheamă? Nu plânge, te rog, nu-mi-ndurera atâta fericire!” Şi copilul a zbughit-o din ghearele încleştate de mamă în infern. Mama s-a prăbuşit în mijlocul nopţii, iar strada rămăsese pustie. La numai câteva ore un telefon răsună o dată cu spaima părinţilor baricadaţi în faţa micului ecran.

– Fiul dvs. a fost împuşcat! Părinţii s-au pus pe jeluit în mijlocul mulţimii aţâţate de TV, OTV şi alte asemenea telenovele de două decenii încoace. Dezndejdea e la prezent continuu pentru ei. Nouă ne pasă de viitor, doar. Să muncim şi să murim cu spatele la orişicine, dar cu faţa la televizor. Atât.

Între timp, ruşii şi sârbii s-au închinat adânc în ţărnă înaintea moşilor, sfinţilor şi strămoşilor aşteptând învierea morţilor. În timp ce noi, înfierbântaţi de patimi din scuipat şi tină ne prostituăm cu acte-n regulă. Deznădejdea părinţilor eroi nu-i lasă să fie părinţi martiri. Noi avem conştiinţa de victime, că de am fi avut-o pe cea de martir am fi acţionat în consecinţă.

Şi ce e ăla martir? E cel care zice o dată cu poetul: O, moarte numai tu mă iubeşti, numai tu, iubito!

De am iubi-o cum ne iubeşte ea, am fi departe. Am fi întruparea speţei lui Abel, ci nu a speciei lui Cain.

Dar noi ce facem? Mai există o entitate să poarte cu vrednicie numele acesta de „Noi”,

„Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim,

Şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem,

Toată grija cea lumească să o lepădăm

Ca pe Împăratul tuturor, să primim,

Pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti.”

Acest articol a fost publicat în Jurnalistica și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s