Toţi muncim într-un Panini// de Ovidiu Nacu



Ce mormăieşti?

Ştii doar: „La inceput a fost Cuvântul”!

Tu însă eşti mut, mut ca un peşte.

Vezi tu, băiatul meu, ne-am înşelat.

Omenirea a luat-o pe un drum greşit, pe un drum foarte, foarte periculos…

(Andrei Tarkovski -Sacrificiul)


O civilizaţie bătrână, precum a noastră, se zbate sub povara cristalizărilor formelor vieţii, forme ce apar şi se dezvoltă până la maturitate în istoria respectivei societăţi umane. La bătrâneţe, atunci se văd ridurile unei lumi şi se văd de la distanţă -semn al vârstei în care se uneşte viaţa cu moartea…

Azi, mai limpede ca oricând, bătrâneţea lumii noastre transpare în ridurile ei, machiate din belşug şi poate de aceea atât de vizibile. Pentru omul de rând, lucrurile se văd aşa: înveţi  la şcoală materii ce nu îţi vor folosi deloc în profesia şi viaţa ta; superiorii tăi (din învăţământ şi de la locul de muncă) sunt în general mai proşti decât tine, parţial sau total ineficienţi în obligaţiile pe care le au; în viaţă “au noroc” şi “se descurcă” cei cu pile, cunoştinţe şi relaţii (P.C.R.), cinstea şi onestitatea fiind mijloace sigure de faliment “într-o lume ca a noastră…”.

Intelectualul sapă mai adânc în molozul cotidianului, căutând să înţeleagă de ce mersul lumii confiscă poteca individului, obligându-l pe acesta să călătorească în mare viteză pe autostradă, într-o maşină la modă, pentru a ajunge punctual la serviciul său de 10-16 ore/zi. Şi putem recunoaşte un intelectual azi după următoarele semnalmente: inadaptat profesional şi social (în limbaj comun asta se numeşte „muritor de foame”), intransigent în principiile sale, onest şi omenos, lipsit de ambiţii veleitare, cu aplecări metafizice dese – o gimnastică spirituală ce, trebuie s-o spunem, nu îl face decât să simtă mai acut discrepanţa dintre fiinţa sa şi fiinţa lumii ce-l înconjoară, legumicolă. A nu se confunda acest tip cu tipul insului care apare în reviste, ziare şi pe sticlă drept „intelectual” (numit în limbaj de scandal: „intelectual de carton”), scrie şi postează cu polonicul pe oriunde apucă, ţine lecţii de deontologie, face bani din reviste, ziare, apariţii tv, cărţi, edituri, institute culturale sau inculturale, taxe la conferinţe, bestseluri despre identitatea Mioriţei, colegii evropeneşti, ong-uri, scandaluri, petiţii de susţinere politică, etc, etc. făcându-şi duşmani sau prieteni pe alţii ca el, în funcţie de două principii fundamentale: principiul parvenirii rapide şi principiul „noi cu ai noştri, ei -cu mama dracului”.

Revenind, intelectualul veritabil (soi rar, aproape dispărut imediat după ‘89) observă la contemporani cam următoarele fapte: relaţiile dintre oameni au criterii din ce în ce mai concrete: bani, poziţie socială, raporturi de putere: superioritate-inferioritate, etc; societatea ca întreg este ireversibil coruptă; statul este un miraj care te impozitează la sânge iar apoi te lasă pradă corporaţiilor sălbatice; mass-media sunt principalele mijloace de manipulare ale maselor (cineva a zis, odinioară: aţi minţit poporu’ cu televizoru’!), şi îţi livrează noul opium al poporului zilnic pe 1001 de canale; cultura şi spiritualitatea supravieţuiesc doar ca exponate de muzeu (nefiind promovate decât valorile la modă, şi mai ales nonvalorile), iar boboru’ întreg munceşte la Panini, mânâncă la Panini, locuieşte la Panini şi visează Panini. Cui nu-i convine la Panini poate oricând să aplice la fratele mai mare Mc Donald’s, care plăteşte la fel dar te exploatează cu 3 ore în plus, pentru profit dar şi ca sa nu uiţi cine eşti…

Nu sunt intelectual de nici un fel, dar nu pot să nu observ „virusul Panini” instaurat la noi în ţară în 20 de ani de „democraţie originală”. În ’89 aveam o industrie, chiar dacă neperformantă; azi, singura sursă de venit al statului român a rămas oceanul de impozite revărsat pe capetele cetăţenilor, în rest şuieră vântul prin PIB… În urmă cu 20 de ani eram conduşi de un dictator anacronic, dar naţionalist; azi, ţara e condusă de FMI şi de muppets-urile UE de la Bucureşti. Atunci, eram înjosiţi şi infometaţi, iar la televizor ni se spunea cât de bine o ducem şi cum merge treba strună. Azi, ne descoperim înrobiţi economic de marile companii străine care exploatează resursele României, de bănci europene care dictează suma de care trebuie să se împrumute statul român de la FMI, astfel încât uşile lor să rămână deschise; azi suntem aserviţi cultural-ideologic, sau europenizaţi, cum se zice, valorile autohtone fiind ignorate deliberat, ori luate în derâdere. Iar la tv suntem serviţi cu circ dâmboviţean: babe violate, cârcotaşii, filme de acţiune, comedii, talk-şouri, regurgitări politice, dansez pentru tine, scandalurile OTV, trădaţi în dragoste, tragerea loto duminicală, cu milioanele de euro şi nici un câştigător, ciao darwin, telenovele, manele, bairamuri, supermodele, ştirile PRO TV cu Andreea Esca, şi peste toate, copleşind orizonturile, balastul neţărmurit de reclame: vesele, ţanţoşe, iritante, stupide, insipide, prea lungi, amuzante, seci, agresive, rebele, repetitive. Ce, n-ai înţeles nimic, după 4 ore în faţa ecranului? Te-ai uitat la ştiri şi eşti confuz? Ai aflat dintr-un talk-şou pe cine trebuie să urăşti în politică? Ai văzut-o pe vecina care face sex cu şosete albe la OTV? Dar de bătaia dintre concubinii trădători, ce mai zici? Cum, nimic… ce, te-ai scârbit?…

Păi aşa şi trebuie. Culcă-te, obositule, mâine vei fi devreme la muncă şi te vei întoarce noaptea tărziu. Ţi-ai luat raţia zilnică de divertisment.

De sub tiranie ne-am eliberat cu sânge de martiri, dar mulţumită cozilor de topor, am ajuns în prezent…o colonie. Dacă aş scrie o carte despre cei 20 de ani care au trecut, aş intitula-o: De la tiranie la colonie. Povestea unei ţări est-europene. Iar în aceasta carte toţi am fi personaje principale: şi cei care înţeleg, şi cei care nu pricep nimic; şi securiştii din vârful societăţii, şi gloata destinată manipulării; şi cei lipsiţi de orice speranţă, dar şi aceia care fac cinste martirilor din temniţele comuniste ori de la Revoluţie. În marea panoramă a României contemporane, unde neocomunismul face (precum în China) casă bună cu hipercapitalismul, şi tot ce s-a putut fura, s-a furat, toţi suntem deopotrivă spectatori şi actori. Spectatori pentru că ne place mai mult să privim mizeria în care stăm, decât să ne suflecăm mânecile şi să vedem ce se (mai) poate face. Actori în măsura în care am participat la declinul general, fiecare prin mizeria sa individuală, prin laşitate şi compromis, sau, în măsura în care ţinem balanţa de cealaltă parte, aducând un minimum de echilibru, o picătură de oxigen curat în atmosfera generală irespirabilă.

Falsitatea e simptomul universal al decadenţei. O minte lipede poate observa cum societatea de azi –un experiment istoric şi o sinteză între comunism, capitalism şi “democraţie originală” – se sufocă în propria-i falsitate. Nu mai poţi rosti adevărul, fără să te temi pentru pâinea cea de toate zilele… Stăm asediaţi sub fluvii de cuvinte, gesturi, instituţii, metode, analize, mijloace, etc, care, toate, nu mai comunică nimic, nu mai transmit nici o tensiune metafizică, ci reglementează artificial (chipurile “raţional”) realitatea în care trăim. Ne împovărăm cu birocratisme, cu chiţibuşuri legale, cu metanaraţiunea “statului de drept” (acest nemuritor basm occidental) pentru a acoperi de fapt propriul egoism societal, pentru a-l legitima oficial şi a-l impune drept măsură a tuturor lucrurilor. Însă, fraţilor, câţi dintre noi realizăm că măsura ce o folosim nu este a noastră, şi nici în interesul nostru, deşi aşa pare la o primă privire?…

Să luăm un  caz concret: Dascălul. Odinioară, dascălul avea o menire în şcoală: să formeze oameni. În prezent, dascălii completează fişe, tabele, alcătuiesc dosare şi scriu referate (care umplu internetul, spre fericirea unanimă a profesorilor şi a eleviilor/studenţilor!). Azi, menirea profesorului s-a evaporat; el îşi face doar norma şi îşi ia leafa. Complexele condiţii actuale ale acestei profesii, prin natura lor şi consecinţele determinate, fac aproape imposibilă întruparea menirii în normă, dovadă şi falimentul general al sistemului de învăţământ: şcolile scot huligani, universităţile –cretini cu diplomă.

Dar poţi avea câte diplome pofteşti, ca să te angajezi ai nevoie de o pilă, o relaţie, o cunoştinţă. Şi uite aşa ne-am întors înapoi la atotputernicul P.C.R. Dar am plecat, oare, de aici măcar pentru o clipă în cei 20 de ani?…

Trăim într-un prezent confiscat de un trecut recidivist prin mutaţii genetice. Deşi e spus la televizor, e scris prin cărţi, se învaţă la şcoală, şi este afirmat prin discursuri pompoase, Cuvântul şi-a pierdut consistenţa, e putred şi nimeni nu mai crede în el. Fără el nu poţi trăi în societate, ai nevoie de el ca să denumeşti lumea, viaţa, credinţele personale. Însă Cuvântul parcă refuză să mai denumească lumea, viaţa şi credinţa sufletului tău. S-a retras din cuvinte, iar acum nimic nu mai leagă împreună cuvintele, ce-n izolare, îşi pierd sensul şi pot camufla orice monstru. Arbitrul lipseşte de pe teren, iar jocul, cu legile-i evaporate, se transformă în măcel…

În decadenta civilizaţie europeană, în care şi noi, românii, ne avem locşorul, simptomele le poţi detecta în cuvânt. Test-fulger: ce îţi vine în minte când auzi sintagma: „a fi european”? După ce răspunzi, plasează-te imaginar în urmă cu minim 100 de ani şi răspunde aceleiaşi întrebări. Dacă sesizezi mari diferenţe de sens, inseamnă că începi să depistezi ideologia prezentului, cu limba-i de lemn aferentă. Îmi permit chiar să te felicit, daca treci testul-fulger, dragă cititorule: gândirea ta (încă mai) e liberă! Nu te trufi însă: eşti un minoritar şi vei rămâne aşa cât timp nu te-ai înregimentat ideologic. În cele din urmă, poţi fi un pericol pentru societate atât timp cât nu te vaccinezi contra nu-ştu-cărei-gripe imediat ce vezi apelul de la tv, ci stai pe gânduri şi sapi mai adânc să afli cum stă treaba. În mod sigur eşti un infractor (poate chiar un terorist!) din clipa în care refuzi atotprezentul cip în paşaport, în buletin, şi, cine ştie, poate şi pe mână!… Până la urmă ce argumente poţi avea contra acţiunilor de protejare personală a cetăţenilor întreprinse de UE  în contextul terorismului? Nu cumva şi tu eşti extremist, fundamentalist şi intolerant?…

EPILOG

Într-un film de-al său, Tarkovski punea în gura personajului principal următoarele cuvinte:

Omul s-a apărat doar împotriva celorlalţi oameni, împotriva naturii a cărei parte este. Statornic el a violentat natura şi rezultatul este o civilizaţie bazată pe forţă şi putere, pe teamă şi dependenţă. Iar aşa-numitul nostru „progres tehnic” a condus numai la tot felul de comodităţi posibile, la standarde de viaţă… şi instrumente ale violenţei pentru a susţine forţa. Suntem ca sălbaticii! Folosim microscopul ca pe un ciomag.

Nu, nu e aşa. Sălbaticii sunt mai spirituali decât noi…

De îndată, orice progres ştiinţific îl prefacem în ceva rău. Iar în ce priveşte standardul de viaţă, un om deştept a spus că tot ceea ce nu-i necesar, e păcat… Dacă e aşa, atunci întreaga noastră civilizaţie e clădită pe păcat, de la început până la sfârşit.

Trăim o dizarmonie îngrozitoare. Adică: un dezechilibru între evoluţia materială şi cea spirituală… Asta e fals în cultura noastră sau, mai degrabă, în civilizaţia noastră. Fals din temelii, băiatul meu.

[…]

Ştii, uneori îmi spun că, dacă am face în fiecare zi, exact în acelaşi moment, constant, unul şi acelaşi lucru, ca un ritual, sistematic, neabătut, în fiecare zi, exact în acelaşi moment, lumea s-ar schimba.Ceva s-ar schimba in ea…

(Andrei Tarkovski -Sacrificiul)

Acest articol a fost publicat în Jurnalistica și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s