Scrisori către Diogene (V) // de Maria Cârciumaru


în lumea asta- fiecare cu dumnezeul lui
cam aşa diogene
oamenii îşi aruncă toţi undiţa în cer
balta cu îngeri a nimănui
îşi potrivesc timpul între ei
o viaţă, spunem noi,
e întotdeauna prea mult
aşteaptă apoi ca bătrânul
să înghită momeala.
recunoaştem sau nu, ne-am născut flămânzi.

firul se întinde cu putere deasupra lor
eu nu am nici o îndoială aceasta este
prada cea mai mare
de aici însă…laude şi zvonuri.

unii l-au prins pe tot
de astăzi nimeni nu mai pescuieşte
îl vom împărţi frăţeşte
atât cât ajunge.
alţii aleargă în stânga şi-n dreapta
acesta-i piciorul, acesta e mâna,
aceştia sunt ochii lui dumnezeu.

pe pământ au ajuns prin om
şi broaşte şi vite şi păsări şi cai
flămândului sunt toate
bune foarte.
câţiva mai aşteaptă
câţiva au murit deja
cu pântecele gol.

nici tu diogene n-ai fost pescar
nici eu.
din praştia noastră au zburat întotdeauna spre cer
cele mai grele pietre.
fericiţi cei flămânzi
toate s-au întors peste noi
străine şi mute.

pe aici, prietene, îţi spun,
fiecare cu dumnezeul lui.

Acest articol a fost publicat în Poezie și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s