Problema morţii la Martin Heidegger// de Alin Negomireanu


Cu fiecare clipă a vieţii noastre, ne îndreptăm irepresibil spre propria moarte, şi în acest sens, ne putem întreba, împreună cu Thomas Nagel[1], dacă moartea este „sfârşitul neechivoc şi definitiv al existenţei noastre”, e un lucru rău să mori?. Preocupări pentru problema morţii au existat şi înainte şi după  „momentul Heidegger”, fiind prezentate diferite formulări până în zilele noastre. Despre importanţa reflecţiei asupra problemei morţii se poate spune că nu se va vorbi niciodată îndeajuns, iar prezenţa morţii şi acţiunea sa distrugătoare se poate observa la tot pasul; lucrul acesta făcând din această problemă una din preocupările  eterne ale omenirii, fiind în permanenţă actuală. Înţelegerea morţii pare vocaţia profundă a filosofiei, deoarece de la începuturile istoriei sale, filosofia „a întreţinut un raport distinct cu această limită definitorie a înţelegerii încercând în varii feluri să exprime ce anume este moartea şi cum ar trebui omul să se raporteze la ea”[2].

Filosofia a văzut în certitudinea propriului sfârşit una din modalităţile esenţiale ale înţelegerii de sine, prin faptul ea, filosofia ca raportarea la moarte se numeşte pe sine „pregătire pentru moarte” (μελέτη θανάτου)[3]. Cunoaşterea de sine implică cunoaşterea ca fiinţă finită, ca fiinţă „aflată în orizontul propriului sfârşit”. Înţelegerea limitei care vizează moartea ţine de esenţa filosofiei, fie că s-a văzut în moarte o punte către altceva sau ca punct terminus al unei existenţe în urma căreia nu urmează absolut nimic, ea, văzută ca limită absolută nu a dat pace filosofilor , care au căutat constant şi în diverse moduri să arate „o manieră adecvată de apropiere de acest de-ne-apropiat care este moartea”[4]. Cu fiecare clipă a vieţii noastre, ne îndreptăm irepresibil spre propria moarte, într-o apropiere înfricoşătoare, moartea părând că se apropie la rândul ei, la fel de irecuzabil şi nebulos, dintr-un viitor ameninţător spre prezentul nostru ameninţat. Neutralizarea prin înţelegere a morţii poate fi văzută ca sarcină a filosofiei, „a filosofa înseamnă a învăţa să mori”[5]. Interpretarea morţii ca act necesar pentru a da curs istoriei lumii şi a umanităţii sau ca pedeapsă impusă oamenilor pentru ispăşirea păcatului strămoşesc atestă caracterul excepţional al unui eveniment staniu şi caracterul ineluctabil al unui act care aparţine fiinţei umane. În această perspectivă, sensul morţii apare suspendat între experienţa unui nonsens şi pătrunderea neprevăzută şi violentă a unui sens care se află dincolo de nivelul înţelegerii umane. Istoria religiilor înregistrează în spaţiu şi timp o extraordinară convergenţă a unor acte ritualice care culminează prin moarte. Moartea a generat în orizontul cultural al conştiinţei determinate istoric arhetipurile vieţii, renaşterea şi nemurirea; iar în plan filosofic putem spune că sfidarea pe care moartea o adresează conştiinţei a atins unul dintre momentele cele mai înalte prin naşterea filosofiei.

În cartea a patra a Confesiunilor, Augustin ne vorbeşte despre experienţa morţii aproapelui[6], aşa cum a trăit-o pe când era profesor de retorică în Africa, la Tagaste, oraşul său natal. În acea perioadă îi moare un tânăr prieten, căzut la pat pe neaşteptate, camaradul deosebit de drag inimii sale, despre care vorbeşte cu ocazia morţii lui timpurii. Filosoful îşi mărturiseşte nu atât stările sufleteşti, cât etapele vieţi, ridicându-se în acest sens până la intuirea metafizicului, a simbolicului, a existenţialului. Îşi povesteşte cu sinceritate viaţa şi oferă o imagine fidelă a vieţii şi condiţiei omului. Asistăm, când este vorba de Fericitul Augustin la acţiunea morţii ca absentă prezentă care transformă întreaga lume în moarte. Filosoful medieval vorbeşte în acelaşi timp de „un  foarte grav dezgust de viaţă, dar şi frică de moarte”[7], fiind mirat pentru că cel pe care îl iubise ca şi cum n-ar fi fost menit morţii murise: „mă miram că ceilaţi muritori trăiesc, pentru că acela pe care-l iubisem, ca şi când nu avea să moară, murise şi mă miram mai mult că eu, care eram un alt el, trăiesc, când el era mort. Bine a zis cineva despre un prieten al său jumătate a sufletului meu. Căci eu am simţit că sufletul meu şi sufletul lui fuseseră un singur suflet în două trupuri şi, de aceea, viaţa pentru mine era o groază fiindcă nu voiam să trăiesc fiind înjumătăţit, şi poate că de aceea mă temeam să mor, ca să nu moară cu totul cel pe care-l iubisem atât de mult”[8]. Moartea e ceva atât de ciudat, încât n-o considerăm posibilă, în ciuda oricărei experienţe, când e vorba de cineva mult îndrăgit, şi intervine întotdeauna ca ceva de necrezut şi la care nu te aşteptai.  Asumată ca obiect al gândirii, moartea a blocat gândirea într-una dintre cele mai tulburătoare probleme de metodă.

De la Epicur la Wittgenstein şi J.- P. Sartre, istoria filosofiei occidentale a adoptat în mai multe rânduri ideea imposibilităţii de a gândii moartea ca regulă pentru o gândire corectă şi care nu poate să spună nimic despre ceea ce e prin natură străin, aşa cum este cazul morţii. Parafrazând afirmaţia lui Epicur din „Scisoarea către Meneceos”, „când noi existăm nu stăpâneşte moartea, când stapâneşte moartea, noi nu mai existăm”, L. Wittgenstein a scris că „Moartea nu este un eveniment al vieţii. Moartea nu se trăieşte. Dacă prin veşnicie nu se înţelege o durată de timp infinită, ci atemporalitate, atunci trăieşte etern cel ce trăieşte în prezent”[9].

Nu este lipsit de importanţă faptul că filosofia, ca mod de gândire determinat este intim legată, încă de la naşterea sa, de evenimentul unei morţi singulare: cea a lui Socrate, pe care Platon ne-o povesteşte în Phaidon[10]. Se poate spune, în acest sens că acest fapt „implică dintru început o corespondenţă între moarte şi filosofie, care va constitui întregul discurs platonician cu privire la moarte. Potrivit filosofului grec, Platon, „adevăraţii filosofi nu fac altceva, făcând filosofie, decât un exerciţiu neîncetat în vederea ceasului morţii, şi că, dintre toţi oamenii, ei se tem cel mai puţin de a fi morţi”[11].  Găsim în Phaidon că gândirea şi filosofarea sunt o moarte metaforică, deoarece ele propun separarea de natura coruptibila a corpului şi ieşirea în afara timpului către atemporalitate.

Heidegger a sesizat marea importanţă a sensului existenţial ce poate proveni din analiza morţii, acest aspect determinându-l să analizeze fenomenul în Fiinţă şi timp. Cunoaşterea de sine implică conştientizarea finitudinii, iar înţelegerea acestei limite ţine de esenţa filozofiei. Trebuie să evidenţiem de la început că filosoful german nu este preocupat să investigheze fenomenul morţii din motive ce se bazează pe un sens „morbid” al vieţii, sau al speranţei creştine într-o viaţă mai bună, de dincolo, ci „analiza morţii este efectuată pentru a elucida problema ontologică”[12]. Trebuie arătată importanţa întrebării referitoare la moarte, ce poate să ne spună moartea despre investigaţia ontologică fundamentală, asupra a ceea ce înseamnă a fi. Este evident pentru autorul lucrării „Fiinţă şi timp”, că în moarte cineva (acel cineva căruia i se întâmplă să moară) se confruntă cu sinele autentic, adevărat şi veritabil. Heidegger consideră că fenomenul morţii poate concentra atenţia cuiva asupra a lui ce înseamnă a fi, oferind, după cum spune filosoful o prezentare „completă”, „totală” a existenţei umane. Filosoful german cînd vorbeşte de moarte, nu vorbeşte despre modul în care gândeşte cineva când moare, deoarece condiţiile morţii nu sunt conectate cu reflecţia. Esenţa importantă a analizei morţii nu este cum se simte, în realitate cineva în momentul morţii, ci ce poate însemna moartea iminentă pentru cineva în deplinătatea vieţii sale. Michael Gelven ne prezintă patru stadii majore care vizează prezentarea concepţiei heideggeriene ontologice asupra morţii: (1) analiza morţii în termenii triplei metode de dezvăluire a lui Dasein: existenţialitatea, facticitatea şi căderea; (2) o prezentare a felului în care cotidianul sinele „ei” îl împiedică pe cineva să surprindă în mod adecvat o semnificaţie a morţii; (3) o prezentare a certitudinii morţii; şi (4) sensul unei comprehensiuni autentice a ceea ce înseamnă a fi pe moarte”. Este foarte important pentru înţelegerea demersului heideggerian al morţii punerea a două întrebări: ce înseamnă a fi; Şi ce înseamnă a nu fi. Cele două întrebări se prezintă ca o comprehensiune a finitudinii noastre, filosoful arătând faptul căci concepţia autentică asupra morţii, nici pe departe nu este morbidă sau fatalistă ci, este mai degrabă, o conştientizare curajoasă şi incitantă a finitudinii umane. Existenţa autentică înseamnă a fi pe deplin conştient de putinţa cuiva de-a-fi, care trebuie să includă, posibilitatea, dar nu actualitatea, de-a-fi-în-stare-a-nu-fi. Nu putem analiza problema morţii fără a constata importanţa conceptului prin care moartea este de cele mai multe ori interpretată şi definită – conceptul de viaţă. Moartea şi viaţa formează o pereche conceptuală indisolubilă, ele constituind cele două feţe opuse ale aceleiaşi probleme. Putem spune că atât moartea a fost înţeleasă prin intermediul conceptului de viaţă, şi, reciproc, ideea de viaţă a fost sesizată în orizontul finitudinii sale, sub exigenţa limitei sale, moartea, cea care o pândeşte mereu. Investigaţia raportului dintre viaţă şi moarte pleacă de la următoarele întrebări: ce rol i se acordă fenomenului vieţii în analitica Dasein-ului? Este viaţa o caracteristică a Dasein-ului? Este considerat Dasein-ul cu adevărat viu? Moartea Dasein-ului trebuie înţeleasă în orizontul vieţii, ca fenomen al vieţii? Cristian Ciocan ne arată că aceste întrebări sunt refuzate de Heidegger, întreaga „perspectivă heideggeriană poate fi caracterizată printr-un profund antivitalism”[13]. Heidegger va spune că „Orice vietate, deîndată ce intră în viaţă, începe deja să moară şi invers: a muri înseamnă încă a trăi, de vreme ce numai ce este viu poate să moară; moartea poate fi actul suprem al vieţii”[14]. Meritul lui Heidegger este faptul că a reuşit să repună în discuţie fenomenul morţii în cadrul filosofiei contemporane, văzând în acesta o temă centrală pentru investigaţia filosofică. Este pentru prima dată în istoria filosofiei când fenomenul morţii este „tratat cu maximă rigoare conceptuală”, fiind plasat în arhitectonica ontologică a fiinţei umane, în strânsă articulare cu momentele constitutive ale constituţiei sale ontologice.

Se poate spune că „lumea morţii” îşi revendică o anumită separaţie şi autonomie, pretinde un mod propriu de a fi, care o singularizează; în sensul acesta putem spune că posibilitatea manifestării morţii se află într-un univers exterior al vizibilităţii? Există vreo experienţă specifică morţii în care moartea „să se manifeste ca aparţinând omului în deplinătatea experienţei sale personale? Dar această experienţă, care ne permite de acum să stabilim un fapt destul de verosimil, nu se pune oare în mod nemijlocit în faţa necesităţii sorţii noastre?”[15]. Straturile de sens care intervin în discuţia privitoare la moarte sunt – înţelegerea, proiectivitatea, posibilitatea, afectivitatea, discursul, adevărul, totalitatea, alteritatea, tempoalitatea etc…

Trebuie evidenţiat faptul că în Sein und Zeit, „punerea şi soluţionarea problemei morţii este subordonată discursului ontologic asupra fiinţei Dasein-ului, şi, de aceea, interpretarea acestui fenomen e dirizată de exigenţele generale ale ontologiei fundamentale ca întreg”[16]. Heidegger foloseşte un paragraf întreg[17] (51) pentru a evidenţia căile diferite prin care sinele urmăreşte ă evite o comprehensiune adevărată a ce înseamnă a muri. Conştientizarea autentică a morţii nu numai că subliniază faptul că noi înşine, şi nu sinele ei suntem întru moarte, ci pune în evidenţă faptul că noi trebuie să vedem moartea nu ca pe un eveniment actual, ci întotdeauna ca pe o posibilitate a Fiinţei noastre proprii. Filosoful german a văzut o imagine neautentică a morţii, în a o vedea pe aceasta ca pe o actualitate viitoare.

Pentru Heidegger, fiinţa ce este în relaţie cu moartea nu este nici vieţuitoare în general, nici omul în sensul tradiţional de animal raţional, ci Dasein-ul. Perspectiva propusă de Heidegger pentru înţelegerea morţii este orientată spre moartea proprie, nu pe moartea celuilalt. Heidegger subliniază ideea că : „Orice Dasein trebuie de fiecare dată să ia asupră-şi propriul său fapt-de-a-muri. Potrivit esenţei ei, moartea este, în măsura în care ea „este“, de fiecare dată a mea. Ceea ce înseamnă că moartea este o posibilitate cu totul aparte prin care, de fiecare dată, Dasein-ul propriu are ca miză fiinţa sa. În faptul-de-a-muri ni se arată că moartea este constituită ontologic prin faptul-de-a-fi-de-fiecare-dată-al-meu şi prin existenţă”[18]. Trebuie urmărit atât sensul pe care moartea îl are pentru fiinţarea care de fiecare dată eu sunt, cât şi sensul traportului pe care Dasein-ul îl întreţine cu propria moarte. Întrebarea nu urmăreşte doar ce este moartea, ci modul în care Dasein-ul în viaţa sa factică poate întreţine un raport autentic cu „faptul morţii”.  În sens heideggerian nu există esenţă „generală” a morţi, aşa cum nu există esenţă generală a exitenţei sau a Dasein-ului, dar există, de fiecare dată, o experienţă intransferabilă a faptului-de-a-exista şi a faptului-de-a-muri. În paragraful 47, autorul lucrării „Fiinţă şi timp”, atacă fenomenul morţii celorlalţi, arătând că din descrierea fenomenologică a morţii unui alt om nu se poate extrage un posibil sens al morţii în genere. Tema morţii celuilalt este subordonată temei totalităţii. Demersul heideggerian care vizează problema morţii vrea să dovedească că moartea celuilalt este inaptă să ofere un temei ferm pentru a înţelege moartea proprie. Argumentul principal pe care îl foloseşte Heidegger contestă posibilitatea unui Dasein de a experimenta în mod autentic şi originar moartea unui alt Dasein. Filosoful insistă asupra faptului că, oricât de aproape am fi de cel ce moare, noi nu putem niciodată experimenta „autenticul fapt-de-a-fi-ajuns-la-sfârşit al defunctului. Moartea se dezvăluie desigur ca pierdere, însă mai degrabă ca o pierdere pe care o resimt cei rămaşi în viaţă. Suferind această pierdere noi nu avem totuşi acces la pierderea de fiinţă ca atare „suferită“ de cel care moare. Noi nu experimentăm în chip genuin faptul-de-a-muri la celorlalţi, ci, în cel mai bun caz noi sîntem întotdeauna doar „alături de ei“. Şi chiar dacă ar fi posibil şi realizabil ca prin acest „a fi alături“ să desluşim psihologic faptul-de-a-muri al celorlalţi, modul de a fi pe care îl avem aici în vedere — în speţă faptul-de-a-ajunge-la-sfîrşit — nu ar fi defel sesizat”[19].

Recursul la moartea celorlalţi pentru a înţelege moartea proprie nu doar că nu dă rezultatele scondate „ci însuşi acest recurs se bazează pe o presupoziţie nefondată şi nelegitimă fenomenal”[20]: presupoziţia că „Dasein-ul ar putea fi înlocuit în chip arbitrar de către un altul, astfel încît ceea ce nu poate fi experimentat în Dasein-ul propriu ar urma să devină accesibil printr-unul străin”[21]. Heidegger admite faptul că Dasein-ul poate fi reprezentat şi poate la rândul său să reprezinte pe un altul. Putem fi reprezentaţi de un coleg, un prieten, într-o anumită chestiune, în faţa notarului, cineva poate împlini o anumită sarcină, iar în toate aceste cazuri, avem de-a face cu aria largă a reprezentabilităţii. Această reprezentabilitate cotidiană este suspendată în faţa morţii, deoarece nimeni nu ne poate reprezenta în raportul intim pe care îl avem ca propria moarte, nimeni nu ne poate ţine locul şi nimeni nu ne poate lua locul în această confruntare cu propriul sfârşit: „Nimeni nu-i poate luae altuia propriul său fapt-de-a-muri”[22].

Posibilitatea morţii este marcată de o absolută non-reprezentabilitate. Argumentând această non-reprezentabilitate în faţa morţii, Heidegger indică un lucru evident: nimeni nu se poate interpune cu adevărat între Dasein-ul propriu şi propria moarte. Această accentuare radicală a propriului evidenţiază alte caracteristici fundamentale ale morţii: absoluta singurătate a Dasein-ului în faţa propriei sale morţi, non-relaţionalitatea, absoluta individualizare în faţa morţii. Prima marcă a morţii este propriul, în măsura în care moartea trebuie interpretată, ea trebuie înţeleasă ca moarte proprie, ca fapt-de-a-fi-întru-moarte. Moartea nu este doar o posibilitate proprie, ci este posibilitatea cea mai proprie[23] care constituie în mod esenţial fiinţa Dasein-ului. Dasein-ul se află singur în faţa propriei morţi, cea care este posibilitatea cea mai proprie, indeterminată, de nedepăşit şi certă. Nimeni nu-i poate sustrage altuia propriul fapt de a muri. Dasein-ul trebuie să aibă în vedere în permanenţă propriul său fapt-de-a-muri[24], fiind necesară o comportare comprehensivă către această posibilitate.

Pentru M. Heidegger moartea se prezintă ca „posibilitate a Dasein-ului de a fi în mod propriu, posibilitate necondiţionată certă şi astfel nedeterminată, dar şi insurmontabilă” care manifestându-se în angoasă pune omul în condiţia de a se decide pentru o existenţă autentică.

Concluzia principală care „se impune de la sine”, datorită lui Heidegger este, că moartea a devenit o problemă fenomenologică şi „analitica heideggeriană a morţii rămâne centrul indiscutabil al istoriei conceptului fenomenologic de moarte”[25]. Heidegger poate fi considerat, în mod legitim drept instauratorul problemei morţii în cadrul preocupărilor fenomenologice, aducând în centru atenţiei discursului „existenţa febrilă, situată, finită, aflată în orizontul sfârşitului”[26].

Aşa cum spunea Kant, proiectul uman moral nu constă în ajunge să fim fericiţi, ci a deveni demni de fericire, putem să schimbăm puţin registrul şi să spunem că proiectul uman nu rezidă în a deveni nemuritori, ci în a trăi ca şi cum am merita nemurirea. Martin Heidegger a deschis, în acest secol, cea mai atrăgătoae perspectivă pentru gândire şi, „asemeni unui vulcan, a spart crusta unei tradiţii încremenite şi închistate, făcând să tâşnească şi să iasă la iveală originarul. Prin răbdarea şi pasiunea cu care şi-a urmărit interogarea sa pătrunzătoare el constituie un exemplum humanitatis şi totodată un exemplu al acelei raportări pri care omul este purtat dincolo de sine – raportarea la fiinţă şi nimic, la moarte şi la viaţă, la o lume atotcuprinzătoare”[27].

Note bibliografice


[1] Thomas Nagel, Veşnice întrebări, traducere de Germina Chiroiu, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2004, p. 15

[2] Cristian Ciocan, Muribundus Sum: Heidegger şi problema morţii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 7

[3] Platon, Phaidon: 81 a (…)căci oare nu aceasta e filosofia, o stăruitoare pregătire pentru moarte?”

[4]Cristian Ciocan, Muribundus Sum: Heidegger şi problema morţii, op. cit. p. 8

[5] Montaigne, Eseuri, cap. XIX

[6] Augustin, Confesiones, IV, 4, traducere şi indice de Prof. Dr. Nicolae Râbu, introducere şi note de Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p.  141: „Inima mea s-a întunecat de acea durere şi tot ceea ce priveam era moarte. Şi era chin pentru mine patria mea, şi casa părintească o ciudată nefericire, iar tot ceea ce comunicasem cu el, fără el se transformase într-un chin crud. Ochii mei îl căutau peste tot, dar nu mi se arăta. Şi uram toate, fiindcă nu-l aveau ochii mei şi nu puteau să-mi spună: Iată va veni, aşa cum făceau când trăia, dar lipsea. Căci eu însumi devenisem pentru mine o mare întrebare şi cercetam sufletul meu de ce era trist şi de ce mă tulbur foarte mult, iar el nu ştia ce să-mi răspundă”

[7] ibidem, p. 143

[8] Augustin, Confesiones, IV, 4, op. cit. p. 143

[9] L. Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, 6.4311, traducere din germană de Mircea Dumitru şi Mircea Flonta, notă istorică şi în ajutorul cititorului de Mircea Flonta, note de Mircea Dumitru, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, pp. 157 – 158

[10] Platon, Phaidon, (reproducem o parte din dialogul dintre Socrate şi discipolul său Cebes despre moarte şi viaţa după moarte. Dialogul a avut loc în celula condamnaţilor la moarte, cu câteva ore înainte de execuţia lui Socrate: „ (…) Dacă ar exista, de pildă, numai procesul adormirii dar nu şi acela invers, al trezirii din somn, atunci vezi şi tu bine că starea finală a lucrurilor ar face din povestea lui Endimion (erou din descendenţa lui Zeus) o întâmplare de rând şi din el un om ca toţi oamenii, nedeosebindu-se cu nimic prin somnul său, de somnul lumii întregi. (…) De asemenea, iubite Cebes, dacă tot ce este înzestrat cu viaţă ar muri şi, odată mort, ar rămâne în starea aceasta şi nu s-ar mai întoarce la viaţă, mai încape oare îndoială că până la urmă în mod absolut necesar, nimic n-ar mai vieţui şi moartea ar cuprinde totul? Într-adevăr, dacă cele vii s-ar naşte din altceva decât din cele moarte, să nu se piardă totul în moarte?”

[11] Platon, Phaidon, 67 e

[12] M. Gelven, Un comentariu la Fiinţă şi timp, traducere de N. I. Mariş, Bucureşti, Editura Paco, 2004, p. 147

[13] C. Ciocan, Muribundus Sum: Heidegger şi problema morţii, op. cit., p. 227

[14] M. Heidegger, Repere pe drumul gândirii, traducere şi note introductive de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 269

[15] Paul-Ludwig Landsberg, Eseu despre experienţa morţii, traducere  de Marina Vazaca, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 17

[16] Cristian Ciocan, Muribundus Sum: Heidegger şi problema morţii, op.cit. pp. 134 – 135

[17] Martin Heidegger, Fiinţă şi Timp, traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003. p. 336: „În spaţiul public pe care îl presupune faptul-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul cotidian moartea este „cunoscută“ ca un caz care survine constant, ca „moarte a cuiva“. Cutare sau cutare, apropiat sau depărtat, „moare“. Persoane care ne sînt necunoscute „mor“ în fiecare zi şi în fiecare oră. „Moartea“ poate fi întîlnită ca un eveniment bine-cunoscut, care survine în interiorul lumii. Ca atare ea rămîne în acea ne-ieşire în evidenţă caracteristică pentru tot ce întîlnim în viaţa de zi cu zi. Impersonalul „se“ a asigurat deja o explicitare a acestui eveniment. Vorba care scapă „în treacăt“, fie că e rostită răspicat, fie, cum se întîmplă cel mai adesea, cu aorecare reţinere, este mereu aceeaşi; „pînă la urmă, cîndva, o să murim şi noi, dar pînă una-alta asta nu ni se întîmplă nouă“. Analiza acestui „o să murim cîndva“, care este un „se moare“, dezvăluie fără echivoc felul de a fi al fiinţei cotidiene întru moarte. Moartea, atunci cînd ne exprimăm astfel, este înţeleasă ca un ceva nedeterminat care trebuie mai înainte de orice să survină de undeva anume, dar care în primă instanţă, în ce ne priveşte, nu este încă prezent şi, de aceea, nu este ameninţătoar. Expresia „se moare“ răspîndeşte părerea că cel atins, ca să zicem aşa, de moarte este impersonalul „se“.

[18] ibidem, p. 320

[19] Martin Heidegger, Fiinţă şi Timp, op. cit.,  p. 319

[20] Cristian Ciocan, Muribundus Sum: Heidegger şi problema morţii, op.cit. p. 138

[21] Martin Heidegger, Fiinţă şi Timp, op. cit. p. 319

[22] ibidem, p. 320

[23] ibidem, p. 333: „Moartea este o posibilitate de fiinţă pe care Dasein-ul însuşi are de fiecare dată să şi-o asume. Cu moartea, Dasein-ul stă în faţa lui însuşi în putinţa lui de a fi cea mai proprie. În această posibilitate, Dasein-ul are ca miză pur şi simplu al său fapt-de-a-fi-în-lume. Moartea sa este posibilitatea de-a-nu-mai-putea-fi-Dasein. Când Dasein-ul stă în faţa lui însuşi, luînd chipul acestei posibilităţi, el este în întregime trimis la putinţa sa de a fi cea mai proprie. Stând astfel în faţa lui însuşi, toate relaţiile sale cu orice alt Dasein sunt desfăcute. Această posibilitate de a fi care este cea mai proprie şi care e desprinsă de orice relaţie cu un alt Dasein este în acelaşi timp posibilitatea extremă”

[24] Martin Heidegger, Fiinţă şi Timp, op. cit. pp. 349-350: „Moartea nu se limitează să „aparţină“ în chip indiferent Dasein-ului propriu, ci ea îl revendică pe acesta ca Dasein individual. Caracterul non-relaţional al morţii, înţeles în pre-mergere, individualizează Dasein-ul orientîndu-l către el însuşi. Această individualizare este un mod prin care „locul-de-deschidere“ este deschis pentru existenţă. Ea face manifest că orice fapt-de-a-fi-în-preajma fiinţărilor de care ne preocupăm şi orice fapt-de-a-fi-laolaltă cu ceilalţi încetează să funcţioneze din clipa în care este în joc putinţa-de-a-fi cea mai proprie. Dasein-ul poate fi în chip autentic el însuşi numai atunci cînd devine apt pentru acest lucru pornind de la el însuşi. Faptul că preocuparea şi grija-pentru-celălalt devin nefuncţionale nu înseamnă totuşi defel că aceste moduri ale Dasein-ului se desprind de autenticul fapt-de-a-fi-sine. Ca structuri esenţiale ale constituţiei Dasein-ului ele aparţin în chip intim condiţiei de posibilitate a existenţei în genere. Dasein-ul este autentic el însuşi numai în măsura în care, ca fapt-de-a-fi-în-preajma de ordinul preocupării şi ca fapt-de-a-fi-îngrijorat-pentru -ceilalţi, el se proiectează primordial către putinţa sa de a fi cea mai proprie şi nu către posibilitatea sinelui-impersonal”.

[25] Cristian Ciocan, Muribundus Sum: Heidegger şi problema morţii, op.cit. p. 393

[26] ibidem

[27] Eugen Fink şi Rudolf Berlinger, Perspective, I, 1969, P. 317, apud, Walter Biemel, Heidegger, op. cit. p. 232 – 233

Acest articol a fost publicat în Eseuri și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Problema morţii la Martin Heidegger// de Alin Negomireanu

  1. ovidiunacu spune:

    Frumos eseu…

    întrebarea ce ma preocupă şi care nu am găsit-o deloc in acest eseu este urmatoarea: în ce fel moartea altcuiva (apropiat)te poate pune în orizontul propriei tale morţi? moartea este într-adevăr „proprie”, personală, însă experienţa morţii este mai amplă şi ţine de întregul existenţial, şi istoric al omului.

    întrebare, stimate filosof: prin ce anume dobândim conştiinţa profundă (nu doar filosofic-jurnalistică) a morţii, asta, desigur, înainte de a muri?

  2. shragrath spune:

    sincere si calde felicitari!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s