Sarea pământului…// de Ovidiu Nacu


21 decembrie 1990

A venit părintele Voicescu. L‑a spovedit şi l‑a împărtăşit pe Ţuţea. După aceea multă vreme a stat tăcut, rugîndu‑se sau gîndindu‑se, tăcerea fiind la el de o subtilă ambiguitate. Am crezut că a adormit, cînd deodată a început să‑mi vorbească despre anii de temniţă.

— Eram bolnav, în temniţă, şi aveam febră. Am strigat: mă doare capul. Zice gardianul: şi pe mine mă doare… Ce am păţit eu în viaţa asta a mea! Pentru că am ţinut la poporul acesta… Am făcut treisprezece ani de închisoare. Cînd m‑au pus în libertate, nu am văzut niciodată un cîmp mai glorios. Am avut brusc conştiinţa spaţiului. Era o minune a lui Dumnezeu… Nu am crezut că voi fi pus în libertate. Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M‑au bătut… M‑au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Cînd m‑au anchetat, am leşinat din bătaie. Iacătă că n‑am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dus după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Sinuciderea e ofensă adusă Duhului Sfînt. Treisprezece ani!… Am vorbit odată într‑o sală de puşcărie, terminînd cu cuvintele: ni s‑a făcut onoarea de a muri pentru poporul român. Eram mai tînăr. Acum mă simt arestat şi aici… Am stat în fort la Jilava şi ţineam conferinţe. M‑au izolat într‑o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia cînd îmi dăduse sîngele pe nas, de frig. M‑au frecţionat băieţii şi m‑am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, doream atîta să mor… Sînt stări umane cînd dorinţa de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum să scapi în şi prin moarte?… Nu pot să povestesc tot ce am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu‑i că în mijlocul lui s‑au petrecut asemenea monstruozităţi.

— Anii de temniţă v‑au definit, într‑un fel.

— Păi definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul! Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. S‑a afirmat despre mine doar atît: vîrf de generaţie. Ca şi cum aş fi un vîrf de deal!

(Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea)




Am vrut deunăzi să însemnez un fel de răspuns la articolul „Despre cele ascunse…” scris de Marius Iona. Chestiunea sfintelor moaşte ale Martirilor din temniţele comuniste poartă o semnificaţie esenţială pentru istoria şi credinţa noastră. Cine au fost acei oameni? Ce i-a deosebit de restul poporului, care a fost forţat să accepte tacit reeducarea ideologică, culturală şi religioasă (prin ateism)? Cum au avut puterea de a îndura neînchipuitele torturi din închisori (care l-ar înfiora chiar şi pe Sade) fără să abdice de la principiile şi credinţa lor? Câţi au fost la număr – se poate estima? Cine au fost – îi putem numi, îi cunoaştem cumva? Şi încă o ultimă întrebare: cum de memoria şi moaştele lor nu sunt cinstite, cum de instituţia Bisericii Ortodoxe Române nu i-a canonizat oficial până acum, atât în grup, cât şi nominal, după pilda Bisericii Ortodoxe Ruse?

Cine are interes ca noi, generaţiile postdecembriste, fiii unui popor desfigurat de formatările comunismului, să nu ne cunoaştem valorile autentice şi pe cei care şi-au dat viaţa pentru ele prin temniţe?…

Se poate observa că a fost nevoie de 20 de ani după căderea comunismului ca această chestiune să fie ridicată. La ruşi, spre comparaţie, problema s-a pus imediat după desfiinţarea U.R.S.S., iar mucenicia unui neam  timp de aproape un secol a fost proclamată şi cinstită public, spre regenerarea sa morală. Răul a fost denumit ca atare, iar binele preţuit cu atât mai mult cu cât a supravieţuit prin martiriu.

La noi, lucrurile par a fi încă nedesluşite, confuze… Încă nu ştim cum să ne identificăm: ca urmaşi ai sistemului comunist-ateu, ori ca fii ai muceniciei din temniţele acestui sistem criminal. Până la urmă, pentru ce au fost persecutaţi, condamnaţi în procese regizate, încarceraţi, bătuţi, schingiuiţi, umiliţi şi, nu puţini, ucişi o serie întreagă de oameni precum: Mircea Vulcănescu, fiica sa –Măriuca Vulcănescu, Daniil (Sandu) Tudor, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Dinu Pillat, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Nicolae Steinhardt, Constantin Oprişan, Valeriu Gafencu, Pr. Constantin Calciu-Dumitreasa, Pr. Sofian Boghiu, Pr. Arsenie Boca, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Iustin Pârvu, Pr. Constantin Galeriu, Pr. Ilie Lăcătuşu, monseniorul Vladimir Ghica, mulţi mulţi alţii, de la fruntaşi ai satelor până la demnitari de stat şi de la preoţi de mir până la înalţi ierarhi, precum Iuliu Hossu?

Iar acum, după 20 de ani, când totuşi s-a ridicat, chestiunea Martirilor pare cumva răsuflată. Se scriu cărţi despre ei, se fac dicţionare, din loc în loc se mai ţine câte o conferinţă pe această temă. Şi cam atât. Afazia pare de neînvins, fie că se scrie ori se vorbeşte despre ei, tonul este unul detaşat. Iar această detaşare existenţială dă măsura conştiinţei noastre de neam creştin: Martirii/Mărturisitorii nu sunt ai noştri, pătimirile şi moartea lor nu socotim că reprezintă momentul învierii noastre, ci aceşti oameni (de stat, de cultură, de ştiinţă, mireni şi slujitori ai Bisericii), au fost chinuiţi şi au murit pe la noi, pe acest teritoriu. Facem un dicţionar despre ei: nume, prenume, profesie, anul întemniţării, anul morţii; dar nu ne identificăm valoric, moral şi existenţial cu ei. Iată miezul problemei.

Avem fragmentele, dar ne lipseşte viziunea, perspectiva generală asupra fenomenului. E ca şi cum, la istorie nu s-ar mai preda la şcoală despre epoca lui Ştefan cel Mare, despre luptele sale împotriva unui imperiu cotropitor, despre ctitoriile, credinţa şi dreptatea sa (pentru care a fost numit „ţiitoriul a toată Moldova”), ci s-ar zice numai atât: anii domniei, trei lupte semnificative, anul morţii. Ce ar putea înţelege un elev doar din atâta lucru? Dar noi, noi ce înţelegem din fragmentariul redus de informaţii despre Martirii temniţelor?…

E un fapt interesant: afazia generală a românilor pe plan identitar se altoieşte cu falsitatea ideologică promovată de noua paradigmă europeană ce s-a instaurat în România post-comunistă. Aşa se explică detaşarea discursului despre martirajul anticomunist. Chestiunea Martirilor e cheia de boltă a concepţiei despre sine a unui popor creştin. Poate de aceea este atât de bine dosită sub preş (la fel ca moaştele făcătoare de minuni şi izvorâtoare de mir a Martirilor, vezi cazul relatat de Marius Iona) de cei ce conduc, încă din vremea împuşcatului şi până astăzi, instituţia Bisericii Ortodoxe Române. Poate de aceea se scot dicţionare depre Martiri, iar nu Proloage şi Vieţile Sfinţilor din temniţele comuniste. Morbul formatării comuniste a pătruns adânc în instituţiile statului (între care, la loc de cinste: Biserica), îndeajuns de adânc pentru a desfigura conştiinţa creştină de sine a funcţionarilor acestora.

Duhul vremii noastre nu este unul de vârtute, ci unul al descompunerii ontologice, şi morale; conştiinta de sine a popoarelor s-a estompat după ultimul război mondial, concomitent cu emergenţa unei paradigme globaliste. Toate fenomenele care odinioară ar fi avut o semnificaţie metafizică, etnică, sau religioasă sunt astăzi interpretate ca poveşti de legitimare a puterii terestre. Dumnezeu fiind mort în spiritul uman, înfloresc viermii ţărânei.

Dacă la începuturile Bisericii, conştiinţa eclezială era deosebit de vie şi puternică, încât creştinii îşi cinsteau Martirii, câteodată chiar din ziua morţii lor, astăzi această conştiinţă a slăbit şi s-a evaporat până într-atâta că ortodocşii români nu îşi mai recunosc Martirii, nu mai au această capacitate lăuntrică. E nevoie de procesul greoi al canonizării oficiale, predispus amânărilor şi instrumentalizării ideologice de către înalţii ierarhi-funcţionari ai instituţiei etatiste a Bisericii.  Astăzi, abia după ce ai document de la partid se poate spune că eşti martir! Poţi să îţi dai viaţa pentru Hristos în chinurile cumplite ale temniţei, cât timp înaltul sinedriu bisericesc nu a judecat viaţa ta şi moartea ta ca fiind în conformitate cu criteriile evanghelice, instrumentalizate pe linie ideologică, tu nu exişti…

Odinioară, după orice epocă de persecuţie, Biserica îşi canoniza rapid Martirii şi Mărturisitorii, prin acest act proclamând încă o dată Ortodoxia întru care ei au murit. Astăzi canonizarea în sine este o treabă oficioasă, îndelungată şi juridică ce revine exclusiv înalţilor prelaţi, ca şi cum Evanghelia nu ar fi adevărată până nu pune „Sfântul Sinod”  ştampila de aprobare peste ea, iar cei care şi-au dat viaţa pentru Hristos în prigoana comunistă, care au lăsat moaşte izvorâtoare de mir ori inspirate scrieri, trebuie judecaţi încă o dată, şi în urma hotărârii sinodale, să fie declaraţi fie Martiri, fie infractori obişnuiţi, irelevanţi pentru Biserică…

Zeitgeistul actual, ce domneşte aproape netulburat, este unul al falsităţii şi pervertirilor valorice. Nu mai ştim ce e bine şi ce e rău; relativizate, lucrurile devin confuze, improbablile, neclare – context potrivit pentru orice impostură. A sărăcit nu numai conştiinţa de neam a poporului român, dar mai ales conştiinţa creştină şi concepţia ortodoxă asupra existenţei. Ceea ce ştia, prin datinile şi obiceiurile sale străbune, orice ţăran român la începutul secolului XX, astăzi nu ai şanse să afli din gura celui mai titrat intelectual sau din predica celui mai popular ierarh. Avem instituţii şi suntem sufocaţi de ele, de ineficienţa şi corupţia lor, avem cărţi, multe, diverse, celebre, lucioase şi groase, dar Adevărul nu se mai publică în ziua de azi, nu mai ajunge la public. Avem intelectuali străluciţi, educaţi şi plimbaţi prin Occident, ce fac ratingul talk-shourilor culturale şi le poţi vedea poza pe fiecare carte publicată, dar nu mai avem înţelepţi, cum odinioară am avut. Într-o galerie de  imagini dintr-o prestigioasă librărie, i-am văzut pe primii amestecaţi cu ultimii, semn că arhetipul cărturarului s-a evaporat şi în suceala epocii noastre succesul de casă îţi poate învecina imaginea cu Noica sau Ţuţea; ei au făcut ocnă grea pentru că aveau ceva de spus şi nu s-au lăsat reduşi la tăcere –tu, scrii cărţulii uşurele, îţi pui moaca gânditoare pe coperta lor, vânezi succesul şi imaginea. Nu trebuie să ai ceva de spus, e de ajuns că publici, ai o editură puternică în spate, amici titraţi, sponsori darnici. Şi uite-aşa ajungi să te tragi de şireturi cu Noica…

Au trecut 20 de ani de când tineretul revoluţionar striga în faţa tancurilor: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Într-adevăr, în România ceauşistă trebuia să mori ca să fii liber. Şi asta au făcut atât ei cât şi confraţii lor de neam şi credinţă din lagărele patriei. După 20 de ani, putem evalua istoria noastră recentă după criteriul lor: libertatea. Cât de liberi suntem?

Mi se va răspunde că România de azi e o ţară liberă, unde fiecare poate face ce vrea. Aşa să fie? Eu unul aş vrea un institut pentru studierea valorilor interbelice, decapitate brutal de regimul comunist. Nu mă interesează nebunia ideologică a epocii, ci piscurile ei culturale şi spirituale. Aş vrea un institut cu numele lui Mircea Vulcănescu, unde tinerii inteligenţi de azi – ignoraţi aici sau alungaţi în afară de  corupţia şi inflexibilitatea sistemului – să-l poată studia pe  Nae Ionescu, pe Mircea Eliade, pe Daniil (Sandu) Tudor, pe Constantin Noica, pe Nichifor Crainic, pe Lucian Blaga, pe Petre Ţuţea, pe Nicolae Steinhardt, şi pe multe alte minţi strălucite şi oameni de spirit. Aş vrea o pedagogie de tip nicasian, în care „nu se ştie cine dă şi cine primeşte” (vorbă moştenită de la Mircea Vulcănescu), iar beneficiul tuturor să fie emergenţa anamnetică unei paradigme româneşti, actuale, vii şi anastasice, un mod specific de a pune problema şi de a căuta răspunsul. Ideea acestui institut e minunată dar…nu vei găsi sponsori! Azi trecutul e judecat din prisma corectitudinii politice, iar prezentul e reformulat ideologic. Azi, Nae Ionescu a ajuns să fie considerat „un diavol”…şi atât! Nici pomeneală de socratismul său pedagogic – care a format o generaţie de valori europene –, ori măcar de gândirea sa originală, care punea problema pâna la ultima rădăcină metafizică, adevărul ieşind la iveală doar prin libera şi autentica devenire. Nu, despre Nae Ionescu tot ce trebuie să ştim e că a fost ideologul Mişcării Legionare, că nu a scris nici măcar o carte, şi că tot ce a spus pe la cursurile lui erau copy-paste-uri din autori europeni încă netraduşi (ori asimilaţi) la noi. Despre Mircea Eliade, iarăşi, trebuie să ştim că a fost asistentul universitar al lui Nae (carevasăzică, unul din ucenicii „diavolului”), şi că a fost un istoric al religiilor, precursor al „marelui” Culianu. Din ce se zice, putem afla că şi Noica a turnat pe la Securitate, cât despre restul…nu se ştiu, nici nu se zic prea multe: i-a mâncat temniţa…

Denigrarea, deformarea şi dosirea faptelor au ajuns azi specialităţi cu profesionişti celebri, sponsorizaţi din afară să rescrie (încă o dată) istoria ultimului secol. Proiectele care au asemenea ţeluri, primesc întotdeauna sponsorizări şi cărţile ies puhoi pe bandă rulantă. Poţi da peste cam orice tip de institute, asociaţii, proiecte, granturi, burse, etc, nicodată însă nu ai şanse să întâlneşti vreun institut de tipul celui prezentat mai sus. Nu pentru că doar mie mi-a picat ideea, ci pentru că nimeni, din afară sau din ţară, nu va investi un leu în aşa ceva, iar prin iţe birocratice ţi se vor pune piedici, intelectualii clipei vor târî ideea prin noroi, iar boborul, confuz şi manipulat, va privi sceneta cu interes nu pentru idee, ci pentru scandal. Aşadar la întrebarea: Cât de liberi suntem? eu aş răspunde că suntem liberi atât cât ni se permite. Însă nu absolutizez răspunsul, m-ar interesa şi părerile voastre…

Iar despre cei pe care i-a mâncat temniţa s-a cam uitat… Lagărul de reeducare de la Piteşti a fost dărâmat. Pe locul lui se construiesc blocuri. La Aiud, pe lângă muzeu se va face şi un centru martirologic, un fel de incintă pentru conferinţe evropeneşti despre uneltele de tortură folosite de torţionari, ori despre viaţa cotidiană din celule. Întreb şi eu, uimit: cum de lagărul de la Piteşti nu s-a transformat în muzeu, aşa cum, de pildă, s-a întâmplat la Auschwitz? Iar la Aiud de ce nu se dă voie a se ctitori o mânăstire, lăcaş sfânt de cinstire a Martirilor urcaţi pe crucea României?  Cum  de moaştele Martirilor, izvorâtoare de mir şi făcătoare de minuni (vezi cazul arhicunoscut al Părintelui Ilie Lăcătuşu, ori cel relatat de Marius Iona) nu sunt canonizate oficial, ci scoase afară din biserici şi dosite prin chilii? Cine stă împotriva regenerării noastre morale şi spirituale?…

Multe întrebări…iar răspunsurile pot fi periculoase.


Vă las să cugetaţi.

Acest articol a fost publicat în Jurnalistica și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Sarea pământului…// de Ovidiu Nacu

  1. Tudor Petcu spune:

    Citind articolul tau, nu pot sa nu ma gandesc la existenta acestui firesc deficit identitar si chiar ontologic romanesc ce decurge din lipsa de cunoastere a autenticitatii axiologice romanesti ce izvoraste din jertfa acelor martiri din temeninele comuniste ramasi din pacate sub semnul anonimatului. Dar trebuie sa intelegem ca este doar un anonimat impamantenit, acesta din urma dezvaluindu-se doar gandirilor cu adevarat fecunde, capabile sa se plieze la nivelul perceptiei dimensiunii supraistorice si spun acest lucru pentru ca jertfa in sine a acestor martiri uitati evidentiaza o depasire a istoriei. Nu toti sunt nascuti pentru a fi straluciti, dupa cum nu toti sunt nascuti pentru a fi stersi, iar realitatea pe marginea careia discutam ne demonstreaza din plin acest lucru. Important este ca noi sa ne lansam intr-un dans perpetuu cu incomensurabila cruce purtata de cei alesi intru nemurire si sa nu uitam ca tocmai ei au fost cei care facut inteles frumosul nu numai ca aspiratie, ci si ca firesc existential. Abandonul angoasei si febrilitatea trairii pasiunilor in spiritul intelegerii sensului suferintelor martirilor nostri uitati sunt, dupa parerea mea, principalele coordonate in care trebuie sa-si gaseasca forta evocatoare structura atitudinala a celor care cu adevarat stiu sa se lase sedusi de marasmul universalitatii marturiilor acestora din urma. Nutresc convingerea ferma ca, in ciuda ignorantei manifestate in privinta lor la toate nivelurile, nucleul cautatorilor de aceste comori romanesti, indiferent de dimensiunea sa, va face cat de cat posibila conturarea unei noi relatii emitator-receptor, dar pentru o atare conturare sa nu uitam ca este nevoie de doua virtuti fundamentale, si anume: curajul si blandetea. Sau mai bine-zis, curajul ca blandete este cea mai buna solutie la care trebuie sa apelam pentru ca numai prin asumarea blandetii vom putea avea curajul necesar de a aduce intr-o lumina noua martirajul celor ramasi in umbra spre o mai buna intelegere si aplecare asupra laturii ascunse a poporului roman, care nu va inceta vreodata a se lasa cuprins de flacara iubirii fata de asumarea sacrificiului ca fericire.

  2. anna thomas spune:

    Cine stă împotriva regenerării noastre morale şi spirituale?…
    Astept raspuns.

  3. ovius spune:

    asteapta!

  4. uruk enkidu spune:

    Impotriva regenerarii noastre? Din toate vremurile sunt oameni pusi de Dumnzeu, investiti sa implineasca aceasta sarcina, sa ii ajute pe oameni,sa le arata Calea, sa se regenereze.. Acesti oameni au fost profetii din vechime, preotii Legii si tot asa pana la preotii din zilele noastre. Cred ca resposabilitatea regenerarii unui neam cade pe umerii celor care de buna voie se fac preoti iar intre timp devin colectori de taxe, si prestatori de servicii sociale cu castiguri bunicele. Curand dupa investire uita pentru ce s-au facut preoti, sau poate tocmai pentru asta s-au facut preoti. Cine din varful ierarhiei Bisericii denuntza aceasta scrantire a mintii ? Sau oare nu tocmai ei o promoveaza? Unde sunt mintile luminate si spiritele infocate care sa planga pentru neamul lor, care sa iubeasca pe Dumnezu si creatura lui, pe Om? unde sunt? Iar Ovidiu ar fi trebuit sa dea un raspuns acelui tanar care a pus si el aceasta intrebare. Dar se pare ca s-a iritat… si nu e cazul, mai ales cand ai scris un articol atat de bun.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s