Proloage// de Ovidiu Nacu


[…] Adam e căzut, Nirvana se topeşte-n apofaticele zări iar noi, noi abia răzbim de pe o rână pe alta, fiecare zi fiind un şanţ bun de îngropat gândul, ori umed tranşeu cu scârnăviile războiului.

Războiul e nevăzut, sssst, nu mai spune nimănui… toţi aceşti oameni, aceste suflete înjosite de palide patimi, aceşti antropiteci banaloizi, ermetizaţi transcendenţei şi-ar putea pierde camuflajul. Nu trebuie să se ştie că e război, cam asta e directiva. Ci, a se şti despre promoţii şi superoferte, despre cnutul stăpânilor zilei, a se promova feţele acelea tâmpe şi zâmbitoare de pe panourile străzii, ce te urmăresc peste tot. Oamenii să se vadă unii pe alţii doar în ipostaza superficialităţii, a stratului înecăcios de banalitate şi ipocrizie.

Ssst, nu mai spune nimănui că fiecare este un chip de zeu. Zeii nu-şi vând privirile pe bani; cuvintele lor atârnă pe cruce.

***

Cotidianul îngroapă cugetul şi taina lui. Profesorii trebuie a scrie fişe stupide, contabiliceşti despre elevii lor; studenţii trebuie a scrie referate pretenţioase şi irelevante, spre plictiseala celor condamnaţi să le noteze; ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum maldărul de hărtie imprimată nu şi-ar avea izvorul de pe internet, ca şi cum ei ar fi cu adevărat oameni, chiar oameni de ştiinţă, iar scriitura –academică.

Totul se întâmplă ca şi cum. Falsitatea ajunge până-n epicentrul fiinţei. Preotul recită arhaicele cuvinte ale molitfelor, ca şi cum ele ar mai însemna ceva; credincioşii, îngenucheaţi la semnalul său – mereu indecent prin afluxul de putere ce îl comandă – ascultă ritualic şi uită apoi, după datini, iarmalâcul verbal ce a stat preţ de o clipă punte între inima lor mică şi Dumnezeul plin de atribute zdrobitoare. Bem Coca-cola ca şi cum ne-ar fi sete, nu pentru că aşa am fost spălaţi pe creier din tânără vârstă de atotprezentul televizor; puştii îşi fac o prietenă ca şi cum ar avea nevoie de acea intimitate inefabilă dintre două persoane, iar nu de sexul brut între bipezi. Urmezi o facultate, nu că ai avea ceva de învăţat, nu că te-ar trage aţa către Logos, nici pentru a deprinde o meserie, o tehnică a instrumentalizării propriilor capacităţi în virtutea subzistenţei; ci pentru că ai nevoie de legitimare intelectuală. Iar profii universitari, ce ţi se vor perinda prin faţa ochilor ani la rândul, cu atât mai fioroşi, cu cât mai sfertodocţi, şi ei cu acelaşi lucru se ocupă: îşi fac norma, prin perindarea lor caută o formă de legitimare în ochii superiorilor, a confraţilor de tagmă, a societăţii şi, mai ales, în proprii lor ochi. Mai dulce e minciuna unui sens fals, decât infernul adevărului. Căci dacă adevărul îţi stă împotrivă, te demască a fi nul, meschin, impostor, ce-ai să te faci? Eroismul confruntării metanoice cu sinele păcătoşit îţi lipseşte, soluţia este numele unui continent neexplorat –toată viaţa te-ai hrănit cu prefabricate, ai lins picioarele leilor pentru a păşi în umbra lor moale, ai călcat doar prispa marilor întrebări ale omenirii, aşa, doar ca să te poţi lăuda altora că le-ai fi trecut pragul, iar aceia, creduli, să te cinstească…

Oamenii aleg mai bine să se conformeze celei mai proaste legi cu putinţă decât să admită fără-de-legea ontică în care şi-au făcut culcuş. Contează firma de la intrare, nu şandramaua dindărătul uşii.

De câţiva ani încoace, de când prinsei şi eu ochi limpezi, mi se pare, însă, că şandramaua, putredă până la rădăcini, are să cadă, cu vălvă apocaliptică, precum scrie la carte, iar trecătorii s-or duce mai departe…

***

Orice temelie se cuvine a se înfige până la fiinţă, de unde să-şi tragă sevele. Actul de întemeiere este unul de conexiune: cratofanie transcendentă, condensată în mit, întemeierea uneşte dimensiunile, la capetele lor primordiale –în vremea aceea. Iar după ce le uneşte, le şi pune în relaţie, timpul, ce tocmai a luat naştere prin întemeiere, fiind chemat să urmeze şi să re-producă veşnicia (Eliade), fenomen consumat în crizele înaintării sale (Berdiaev). Înaintând spre ceva, temporalul are un telos extra-temporal, iar împotmolindu-se în hăurile şi hăţişurile caracteristice actului de înaintare, este obligat, prin discernământul crizei, să recurgă la actul de întemeiere, cel din care şi-a primit fiinţa. Rătăcirile sfericizează astfel istoria, unind capetele ei metafizice (de o parte mitul, de cealaltă parte eshatonul) în nodul transcendenţei.

Anamneza întemeierii, utilizată ca instrument al discernământului într-o lume haotică, repune în discuţie prezentul, dar în lumina Tradiţiei.

Iar Tradiţia stă întru Hristos pe temelia Apostolilor, Martirilor, şi a Părinţilor Bisericii (fie ei pustnici, ierarhi, nebuni pentru Hristos, ori de alt fel, mai smintitor pentru lume, şi mai invizibil…). Dacă prin Apostoli Hristos întemeiază Biserica, prin Martiri/Mărturisitori El tranşează adevărul în focul apostaziei, linia de demarcaţie între lucruri fiind sângele mucenicesc, urmând ca prin  Părinţi să statornicească bunul ivit din înaintarea şi creşterea în istorie a Trupului Său viu. Sfinţii Părinţi reprezintă conştiinţa Bisericii, în care se încheagă dreptarul apostolic cu sângele mucenicesc. Martirii au însă altă chemare: aceea de a-L mărturisi pe Hristos în vremuri împieliţate, au vocaţia discernământului făcut nu pe timp de pace şi tihnă, ci direct în tranşee, pe front. De aceea, discernământul Martirilor este unul instinctiv şi apologetic (în comparaţie cu discernământul Părinţilor, de natură teologal-contemplativă): prin ei strigă  smerenia Domnului, tocmai spre a se face auzită în nebunia torturii smintite. Prin Părinţi, însă, Domnul şopteşte clar –şi poţi auzi fiecare nuanţă a vocii Sale – chemarea, poruncile, şi fericirile Evangheliei.

Martirul face două lucruri de căpetenie: mărturiseşte şi îndură. Pe ambele le face până la capăt şi prin ambele defineşte Adevărul, ca fapt ontologic divino-uman dătător de viaţă. Adevărul nu este un concept teoretic, ori un idealism sentimental, ci o realitate adâncă a naturii umane, fără de care aceasta se descompune, se urâţeşte. Adevărul te face real, sau te transpune într-un plan de autenticitate ontologică. Dacă nu ar coborî până la fiinţă, dacă s-ar opri, să zicem, în coliba individualismului existenţialist, atunci nu ar fi dătător de viaţă: tu nu ai fi capabil să îţi pui viaţa la bătaie pentru el, limitele fireşti ale naturii umane te-ar lepăda instantaneu de idiosincrazia minţii tale. Dar realitatea cu care te îmbracă şi în care te transpune nu este de aici, ea îţi este revelată, e un dar la care participi prin credinţă. Şi darul este viaţa veşnică, modul divino-uman de a fi al lui Iisus Hristos cel mort şi înviat, şi comuniunea  de iubire a Treimii Dumneiezeieşti.

Minune mare: taina cea netâlcuită se mărturiseşte fără însă a se rosti! Martirul nu contemplă Logosul, ci îl redă cu toată simplitatea profunzimilor sale unei lumi ticăloşite, aflate în disoluţie ontică, în război cu Hristos şi cu ai Săi.

Acest articol a fost publicat în Pagini de jurnal și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s