Masturbarea conştiinţei// de Valentin Oliver


shadows

Mă regăsesc, prăbuşit, la „masa scrisului”, după o zi infernală şi anostă, ca toate celelalte, pentru a incendia întreaga zi şi tot ce s-a petrecut în ea… O nouă zi înseamnă un alt efort de disimulare, o voinţă din ce în ce mai puternică pentru a crea aparenţe şi un instinct teribil pentru a le păstra. Nu am învăţat nimic din această nouă zi, nici sub aspect soteriologic, nici existenţial, sub niciun aspect, aşa încât mă întreb de ce trebuie numită „nouă”. Orice zi care urmează nu poate aduce nimic nou, sub aspect esenţial, de unde ideea că nu avem nimic de descoperit, şi că ne putem încheia socotelile cu viaţa fără să mai stăm pe gânduri. Dintr-o altă perspectivă, ne rămâne să ne descoperim pe noi înşine, în procesul devenirii. Dar ce se întâmplă atunci când nu te mulţumeşte ceea ce eşti, când refuzi să fii complice la propria ta devenire-întru-ceea-ce nu-vrei ? Când refuzi şi te arde focul interior al indignării, care mocneşte în miezul zilei, atunci când arta disimularii ia proporţii patetice… Disimularea, faţă de ceilalţi, a unei inadecvări originare, între ceea ce eşti, aşa cum te înfăţişezi propriei priviri, şi orgoliul pentru ceea ce ai fi vrut sa fii.

Disimularea nu ne permite să dăm greş, să ne trădăm micul nostru secret pe care îl avem cu noi înşine, socotelile noastre cele mai intime; de multe ori însă, gesturi necontrolate ne trădează şi ne aruncă undeva într-o lumină obscură în ochii celorlalţi, care nu sunt deloc impresionaţi la ideea că nu eşti prieten cu existenţa. Tot ce îndepărtează de existenţă, ne este duşman, şi trebuie să ne ferim, să fim precauţi. Deşi în sinea ta poţi iubi viaţa dar nu eşti împăcat cu o existenţă concretă a cărei victimă eşti, inexorabil, mesajul pe care îl transmiţi lumii în astfel de momente de auto-dezvăluire este tot unul periculos. Dacă tu nu te iubeşti şi mai laşi să se şi vadă lucrul acesta, ceilalţi nu vor încerca să facă contrariul, arătându-ţi cât de mult valorezi pentru ei; dacă disimulezi, în schimb, dacă îţi creezi, răbdător, o mască de individ mulţumit faţă de el însuşi, vei crea aparenţa că eşti interesant, că cineva are motive să încerce să te cunoască. Unii pot crede lucrul ăsta, tu însuţi poţi crede, fără să ai vreo urmă de îndoială asupra personalităţii tale de suprafaţă, graţie căreia îţi impui să treci mai departe prin existenţă. Poţi face orice pentru a încerca să îţi (re-)câştigi un soi de respect faţă de propria persoană, respect care se poate transforma în iubire de sine şi poate merge până la egolatrie. Uneori aşa se întâmplă, mai precis atunci când singura posibilitate de a rezista contrastului inadecvării originare, acestei cruci a propriului destin, este de a te auto-iluziona, de a te provoca în sensul invers conştiinţei care îţi devora, şi mai mult, viaţa. Dacă alegi să îţi faci un „examen de conştiinţă”, la sfârşitul zilei, este pentru că încă nu ai uitat, pentru că încă nu poţi să crezi cu adevărat că poţi fii altceva. Miracolul acesta despre care ne-au spus mulţi că poate deveni realitate ţi se înfăţişează, alternativ şi antagonic, când ca farsă grosolană, când ca posibilitate supremă care va reuşi să dea culoare vieţii tale.

Mă văd oscilând între cele două poziţii, nereuşind să mă sustrag revenirii la o conştiinţă a lucrurilor, aşa cum le văd, cum le simt, cum sunt obligat să le simt … Obsesia aici constă într-o disociere a aparenţelor, bune şi rele, convenabile şi indezirabile. De vreme ce sexualitatea este parte din viaţa mea, şi poate singurul remediu pentru aceasta viaţă, este de la sine înţeles că mă preocupă în grad maxim şi că, pentru a continua socotelile cu existenţa, va trebui să o văd în forma unei aparenţe bune. Sexualitatea nu are nimic esenţial în sine, doar că trebuie să o văd ca fiind bună, fiindcă dacă nu o văd bună, devine indezirabilă, iar atunci nu mai am pentru ce trăi, nimic nu mă mai scoate din enorma dezolare în faţa existenţei. Sexualitatea reuşeşte să anime, cumva, teatrul macabru şi anost al existenţei, oferind iluzia concretă că viaţa poate fi simţită. Orgasmul, clipa aceea de prăbuşire, mai mult sau mai puţin intensă, este revelaţia însăşi a vieţii; pentru noi, muritorii, este confirmarea periodică a faptului că nu am murit. Uneori nu îmi dau seama dacă mai trăiesc sau dacă doar mă târăsc prin existenţă, exclusiv din obligaţia de a-i vedea sfârşitul, din teama de a nu rata deznodământul, din frica ancestrală de a nu pierde mântuirea, care este, desigur, o frică inconştientă. În plan conştient, nu am o motivaţie reală pentru a continua să trăiesc. Şi atunci, ca pentru a recupera toată lipsa de semnificaţie a lumii acesteia, ca o unică, reală consolare pe lumea asta, care ne împinge la continuarea drumului început, apare sexul, orgasmul care învăluie omul într-o clipă de uitare, părăsire a conştiinţei faptului că orice semnificaţie este, ireversibil, pierdută. Orgasmul, o clipă la epuizarea căreia ne întoarcem în noi, la vieţile noastre vide de conţinut, la conştiinţa care refuză totul, inclusiv pe ea însăşi.

Acest articol a fost publicat în Eseuri și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s