Casa de hârtie sau necesitatea de-fetişizării// de Marius Iona


casa de hartieCuvântul nu este decât un zgomot şi cărţile nu sunt decât hârtie.”

Paul Claudel

Chiar şi cărţile pot fi periculoase! Vrea să ne atenţioneze Carlos Maria Dominguez în romanul său Casa de hârtie. Cică ele (auziţi acest feminin teribil!) s-ar insinua tandru în viaţa noastră şi, mai mult, pot schimba pe nesimţite sau chiar brutal destine. Aşadar noi, cei de astăzi, putem fi liniştiţi. Noi nu mai citim. Am lepădat de mult aceste ciudate reflexe pavloviene. Acesta e un viciu greu de conceput pentru generaţia din care fac şi eu parte.  Avem alte vicii la modă. Deci, am scăpat. Unde?…

Cu toate acestea, chiar dacă secolul nostru se făleşte, în gura mare, că s-ar fi emancipat de sub tirania cărţii, realitatea are versiunea ei. Un exemplu succint l-ar reprezenta cinematograful sau industria de vise, care se află în continuă dependenţă de substanţa furnizată de carte. Vă este cunoscută reclama făcută, adeseori, fie pe micul sau marele ecran, fie de un prieten despre o ecranizare super-tare după vreun celebru roman.

În timp ce parcurgeam filele acestui mini-roman, mi-am amintit de o întâmplare hazlie povestită cu ani în urmă de regretatul Octavian Paler. Răspunzând invitaţiei unui prieten de peste ocean, domniei sale mare i-a fost bucuria când a descoperit o monumentală şi incitantă bibliotecă pentru o fiinţă căzută în patima lecturii. Pofticios, a întins mâna după „fructul” dorit. Dar, ce să vezi?!… cartea găzduia file albe. Nedumerit, a smuls o altă carte cu titlu pompos de pe raftul masiv al bibliotecii, ce aducea a arbore străvechi încovoiat şi rodnic. Dar paginile se încăpăţânau să rămână imaculate. Dezamăgit de farsa, nepusă la cale de nimeni, a aflat că totu-i de decor. Ce era să fac, s-a apărat gazda, camera aceasta avea nevoie de o bibliotecă, iar aceasta trebuia umplută cu cărţi. Nefiind un cititor, am făcut rost de nişte cărţi-fantomă.

Aşadar şi prin urmare, să revenim la „fantomele” noastre. Casa de hârtie porneşte de la o stranie carte pe nume Hotarul de umbră de Joseph Conrad, corifeul tezei de doctorat a Blumei Lennon, carte cu un nume extrem de sugestiv. Nu se ştie ce taină deţine acel exemplar din Hotarul de umbră, mânjit de mortar, care călătoreşte din Uruguay spre Bluma Lennon, profesor de limbi hispanice la Universitatea Cambridge. În urma decesului Blumei, cartea intră în posesia colegului acesteia, profesorul argentinian, care trăieşte în Marea Britanie de vreo douăzeci de ani şi care îi va ţine locul. Bluma Lennon este accidentată mortal de o maşină, pe când, vrăjită de un poem de Emiliy Dickinson, traversa strada. Carlos Maria Dominguez zugrăveşte cu afecţiune şi entuziasm, dar şi cu fină ironie, literatura, cărţile şi frumosul cărţii-obiect care, prin mijlocirea ficţiunii, ne învăluie subtil, schimbându-ne percepţia asupra existenţei.

„Lasă asta, cărţile sunt primejdioase”, spunea bunica personajului narator, ori de câte ori îl vedea citind în pat, cel care şi-a însuşit Hotarul de umbră trimis Blumei şi unde descoperă pe prima pagină dedicaţia misterioasă pe care profesoara i-o scrisese unui oarecare Carlos. Va fi o reală aventură să pătrundă în intimitatea celor doi. Carlos Brauer, un bibliofil uruguayan, a cărui mistuitoare patimă sunt cărţile, expeditorul cărţii şi misteriosul amant accidental al Blumei pare să fi intrat în pământ. Posedat de o inexplicabilă dorinţă de a afla şi înţelege, naratorul porneşte spre locul cu pricina, dar până acolo, el decriptează noi sensuri precum că „biblioteca este o poartă în timp”, că „dimensiunile bibliotecii sunt importante”, iar „cărţile schimbă soarta oamenilor”. După cum era de aşteptat, anchetele pentru a descoperi identitatea proprietarului cărţii capătă proporţii mitologice prin universul lecturii, cu opriri în gări şi halte de lux sau mizere însoţiţi parcă de umbra lui Don Quijote. În prelungile călătorii ale naratorului aflăm că şi oamenii pot schimba destinele cărţilor, iar ciudatul volum conradian ne dezvăluie treptat adevărul teribil ce musteşte enigmatic în patima pentru biblioteci şi literatură.

Fabula romanului este extrem de seducătoare nu numai pentru librari, ci şi pentru cititori datorită stilului modern în care sunt ilustrate lumea literelor, a hârtiei, a legătoriei, a bibliotecilor, dar şi a personajelor care le însufleţeşte. Autorul ne dezvăluie nu numai pasiunea pentru cartea purtătoare de idei şi poveşti, dar şi cartea-obiect estetic ce ne populează existenţa. Cărţile, în accepţiunea lui Carlos Brauer, colecţionarul ruinat, sunt forme de viaţă cu care el întreţine o nemaiîntâlnită prietenie . Astfel, decide să se retragă într-un sat de pe malul mării şi să-şi ridice la propriu o casă  din cărţi. Aceste fiinţe cu suflet rece, dar prieteni de nădejde, cumpărate cu mari sacrificii, citite şi adnotate cu febrilitate, amoruri fetişizate: incunabule, ediţii princeps, bijuterii bibliofile de negăsit şi de invidiat, toate acestea au constituit cărămizile ce-au fost învelite la propriu în mortar.

Este adevărat că autorul accentuează dimensiunea carţii ca obiect şi a relaţionării cititorului cu aceasta. Romanul este o epopee închinată bibliofilului, plină de peripeţii ce ne sunt livrate pe tonul cel mai şăgalnic: „Bătrânul profesor de limbi vechi, Leonard Wood, a rămas hemiplegic, după ce l-au lovit în cap cinci tomuri din Enciclopedia Britanică, căzute de pe un raft al bibliotecii sale; prietenul meu Richard şi-a rupt un picior, încercând să ajungă la Absalom! Absalom! de William Faulkner, care, fiind prost aşezată pe un raft, l-a făcut să cadă de pe scară. Alt prieten din Buenos Aires s-a îmbolnăvit de tuberculoză în subsolurile unei arhive publice, şi am cunoscut chiar şi un câine chilian care a murit în urma indigestiei provocate de Fraţii Karamazov, după ce i-a devorat cu furie paginile, într-o după-amiază”.

Oare nu de la  Borges citire cunoaştem expresia că o carte este încă un lucru sau chiar o fiinţă ce se adaugă lumii? Dominguez nu face altceva decât să-l confirme cu mult talent, pe strălucitul Borges, prin redarea unei largi tipologii a acestor relaţii fetişiste dintre cititor şi cartea-obiect. „Am cunoscut un profesor de limbi clasice care întârzia înadins să prepare cafeaua în bucătărie, pentru ca musafirii să-i poată admira titlurile de pe rafturi. Când avea dovada că fapta se produsese, se întorcea în sufragerie cu tava şi cu un rânjet de satisfacţie.

Noi, cititorii, spionăm bibliotecile prietenilor, fie şi numai pentru a ne distra. Uneori, pentru a descoperi o carte pe care am vrea să o citim, alteori pentru a afla ce a mâncat animalul din faţa noastră. Lăsăm un coleg aşezat în sufragerie şi, la întoarcere, invariabil îl găsim în picioare, adumelcându-ne cărţile”.

Finalul romanului m-a dus cu gândul la ceea ce presupune exerciţiul defetişizării pe care îl parcurge personajul Carlos Brauer. Acest misterios bibliofil este străbătut, la un moment dat, de revelaţia ideei prin excelenţă, ce domiciliază paradoxal un spaţiu fragil precum hârtia. Această zbatere a ideii încredinţate hârtiei riscă să nu supravieţuiască intemperiilor timpului. Ideea cărţii-subiect este profund interiorizată de către acest enigmatic itinerant  al cărţilor, astfel îi ordonează fiinţa şi într-un final se dumireşte. Brauer părăseşte paşnic profanul sau dimensiunea materială şi secundară a cărţii, ca să treacă apoi progresiv de la condiţia de fiinţă idolatră la cea de fiinţă eliberată. Sau mai bine zis, el face „dreptate lucrurilor”. Dacă la început obiectualitatea-cărţii îl avea în posesie pe Carlos Brauer, pe final acesta inversează rolurile. Brauer îşi clădeşte din carte o adevărată casă şi la propriu şi la figurat. Trebuie sa-i fi fost cumplit de greu să se descotorosească de aceste fiinţe ce i-au invadat imensa casă şi i-au devorat averi colosale. Dar remarcabil este faptul că protagonistul nostru nu şi-a evitat criza existenţială, ci a asumat-o cu succes până la capăt.

Cu toate acestea „unii au citit Tigrul din Malaezia şi au ajuns profesori de literatură la universităţi îndepărtate. Siddhartha a îndreptat spre hinduism zeci de mii de tineri, Hemingway a făcut din ei sportivi, Dumas a dat peste cap viaţa a mii de femei, iar pe multe dintre ele le-au salvat de la sinucidere cărţile de bucătărie. Bluma a fost una dintre victime” – conchide autorul. Vasăzică să nu uităm vorba ceea „Cititul dăunează grav stupidităţii”.

Acest articol a fost publicat în Recenzii și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s