Pescăruşul Jonathan Livingston sau dubla ipostază a Centrului// de Marius Iona


wheel

„În copilărie, la Bucureşti, Mircea Eliade şi fratele său erau cunoscuţi ca nişte copii obraznici. Li se spunea <puşlamalele căpitanului>. Mama lor îi certa adesea. Odată ea i-l arătă lui Mircea pe băiatul vecinilor, care  era de vârsta lui: <Vezi băiatul ăsta, stă cuminte la el  acasă şi se joacă cu un cerc, în timp ce voi doi  întoarceţi pe dos tot cartierul>.

<Ei bine, i-a răspuns Eliade foarte emoţionat, eu n-am cerc să mă joc cu el. Dacă aşa avea un cerc…>”

I. P. Culianu


Nu sunt un cititor de best-sellers şi nici dotat nu sunt cu papilele estetice necesare pentru a degusta acest gen beletristic. Dar, întâmplarea face că un bun şi năbădăios prieten de-al meu mi l-a vârât cu de-a sila pe micul şi şturlubaticul Pescăruş Jonathan, acum în zilele astea foarte serioase şi târzii ale postmodernităţii. Cărticica e mică, un fast-food literar, ce apaţine unui scriitor extrem de popular american (că de nu-i extrem de… astăzi nimic nu e!), pe nume Richard Bach şi mi-a smuls pe necontrolate un zâmbet echivoc. Din cele auzite cartea ar fi, după Micul Prinţ, cea mai citită parabolă modernă şi este dedicată nimănui altcuiva decât „adevăratului Pescăruş Jonathan care trăieşte în noi toţi”. Dacă vă este sau nu dedicată şi „vouă”, această poveste a Micului Pescăruş budist, după cum îmi vine mie a-l numi, n-am cum şi nici dezlegare, de la redacţie, a vă spune. Rămâne, deci, să cercetaţi.

Aşadar, ţin să vă destăinui că, în urma lecturării acestei cărticele-parabole, mi s-a confirmat, încă o dată, ideea că într-o lume din ce în ce mai hâdă spiritual, povestea cu ritmurile ei orientale dăinuie în conţinuturile noastre psihice şi irumpe spectaculos, mai ales într-o lume secularizată şi super-consumeristă. Într-un limbaj simplu, dar nu simplist,  autorul (ce se revendică a fi un venerabil descendent al compozitorului Johann Sebastian Bach) ne iniţiază într-o lume a zborului, fiind şi pasiunea sa de o viaţă, aşa după cum o mărturiseşte: „încă obişnuiam ca în fiecare vară să zbor cu bătrânul meu biplan spre ţinuturile luxuriante ce mărgineau marea în partea de vest a Americii şi să transport persoane pentru trei dolari pentru o cursă. Aşa am început să mă simt bântuit de vechi frământări”. Mai mult decât atât, nu zborul în sine ca senzaţie, ţine a ni-l împărtăşi acesta, ci ideea sau gândul zborului ca manifestare ultimă a aspiraţiei ce zace nedeşteptat în fiecare dintre noi.

Parabola descinde în mit şi ne poartă, laconic, într-o lume a simbolului şi inefabilului. Încă de la început suntem îmbiaţi, pe nesimţite, să păşim în Timpul sacru prin mitica formulă Era dimineaţă unde „soarele strălucea în mare”, iar în acest cadru atemporal, Pescăruşul Jonathan „străduindu-se să-şi menţină, cu greutate, aripile într-un arc dureros”. Aici, în plină Geneză, luăm parte la frământările lui Jon, cel care e la început de drum şi exersează însingurat dimensiunea zborului, în timp ce confraţii săi se comportă precum nişte găini de Crevedia. „Nu uita că zbori ca să te hrăneşti, Jon”, este deviza speciei din care provine, în timp ce natura superioară din el se încăpăţânează în căutarea centrului sau desăvârşirii, preferând să dispară decât să abdice de la ceea ce este.

pescarus3Deşi, la prima vedere, poate părea puerilă această poveste cu iz de pateric oriental, sună cam aşa. Pescăruşul Jonathan Livingston, nu are dileme hamletiene de tipul lui a fi sau a nu fi, ci se înscrie într-un real traseu iniţiatic. Nemaiîntâlnit şi neclintit în aspiraţia sa de a explora văzduhul, în loc să-şi vadă de cele ale pescăruşului de rând, dă bătăi mari de cap Bătrânilor comunităţii ce se şi neliniştesc pentru un astfel de comportament ce ar influenţa nefast gândirea celor mai tineri. Astfel, este invitat – conform ritualului – în centrul Consiliului, prilej în care cei chemaţi aveau parte de onoarea sau ocara comunităţii. Încrezător în recordul performanţelor sale, Jon participă cu uimire la sentinţa celor îndrituiţi să o emită. Sfatul ad-hoc: îi refuzată public experienţa inaccesibilă celorlalte paseri. Astfel, supus plebiscitului, este izgonit din universul pescăruşilor pentru totdeauna. Apoi, urmează dureroasa experienţă a singurătăţii, unde are posibilitatea de a se autocunoşte şi de a atinge performanţe nebănuite. Printr-o autocunoaştere amănunţită a firii unde îşi rezervă timpul exact pentru somn, cantitatea potrivită de hrană şi descoperirea unui număr imens de tehnici ale zborului, până la autocunoaşterea fiinţei lăuntrice: depăşirea fricii, descătuşarea de sub orgoliul mâniei şi pierderea duhului plictiselii. Etapele acestea de natură iniţiatică i-au metamorfozat fiinţa, parcurgând un şir de evoluţii spirituale, ajungând de la viteza record, la măestrie, iar apoi la desăvârşire, iar de aici acasă, în centrul cercului existenţial ca destinaţie a zborului ultim. Abia acum în al nenumitului nivel celest îşi găseşte egalii şi înţelege sensul aspiraţiei sale de-o viaţă în prelungirea altor nenumărate vieţi ce-i stau înainte. Aici îşi desăvârşeşte înţelegerea la auzul cuvintelor celor iniţiaţi: „paradisul nu este un loc sau un timp, pentru că locul şi timpul nu au înţeles”. La capătul acestei odisei, autorul preferă o încheiere în cheie creştină, Pescăruşul Jonathan se-ntoarce pe pământ pentru a-şi mântui neamul din ignoranţă. Dintr-o dragoste ce-l depăşeşte, îşi asumă, fără rest, statutul de proscris şi reexperimentează condiţia centrului, al aceluiaşi cerc din care a plecat. Nu după mult timp, stoluri de pescăruşi, convertiţi, invadează graniţele rotunde ale bastionului celui iluminat. Acesta este finalul aventurii lui Jon străinul.

Înainte de a vă lăsa să descoperiţi fascinanta lume descrisă de povestelnicul Richard Bach, doresc să vă mai reţin încă puţin atenţia cu o poveste cu tâlc ce aparţine celui ce s-a tânguit odată că n-are un cerc să se joace, anume Mircea Eliade. Povestea sa sună cam în felul acesta. În Cracovia medievală trăia un rabin ce avea în întreţinere o familie numeroasă. Acesta avu într-o noapte un vis în care i se spune să meargă în Praga, unde va afla o comoară îngropată sub un pod de la intrarea unui anumit castel. Rabinul a făcut întocmai. Ajuns la locul cu pricina se învârte vreo câteva zile în jurul castelului, bine păzit, până ce într-o bună zi, atrage atenţia unuia dintre gardieni. Luat la întrebări de unul dintre păzitori, bătrânu-i povesteşte senin şi fără ezitare toată povestea visului avut. La cele auzite, gardianul îşi ridică pieptul înainte şi-l apostrofează pe bătrânelul ce făcea impresia de niţel sărit. „Auzi, domnule, şi dumneata ţi-ai stricat încălţările să te deplasezi o asemenea distanţă? Păi, dacă vrei să ştii, şi eu am avut un astfel de vis, cum că ar exista o comoară îngropată în peretele casei unui anume rabin ce locuieşte în Cracovia. Dar, vezi dumneata, eu sunt un om rezonabil şi nu mă ţin de prostii”. Aşadar, străinul îi mulţumeşte cuviincios omului legii, făcând cale întoarsă. Ajuns acasă, îşi dezgroapă comoara din peretele propriei case.

Pe final, mi-ar fi îngăduit să întreb – ca unii ce suntem străini şi călători pe aceste tărâmuri terestre – în ce cercuri mai mult sau mai puţin concentrice ne scăldăm noi, cei de astăzi? Şi dacă am avea unul? Am domicilia, fără tăgadă, centrul, în dubla sa ipostază?

Acest articol a fost publicat în Recenzii și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s