ce se întâmplă dacă nu eşti pe fază la cursurile de scriere creatoare ale domnului profesor caius dobrescu// de Raul Popescu


(câte ceva despre familia ioanid)

ioanid

-domnule popescu, vă rog frumos să nu mai vorbiţi

în acelaşi timp cu mine! îmi scriu numele de o sută de ori pe un

caiet dictando în timp ce beau cerneală cu gust de cireşe şi

mă întreb dacă bunica mai trăieşte.

e destul de bătrână ea are trei unghii de diamant

cu ele sfâşie celofanele de pe borcanele cu mătasea broaştei

păstrate pentru iernile mai friguroase când bate crivăţul negru

atunci îi telefonează doamnei ioanid pentru a-i spune cât îi este de frig.

doamna ioanid e poetă şi iubeşte mult vacile cu ochii roz şi

câmpiile alizee infestate cu mine antipersoană.

acolo îşi citeşte ziarul şi bea cafea dimineaţa împreună cu soţul ei,

domnul ioanid, un pictor vestit de nuduri,

un împătimit colecţionar de cutii de bere încondeiate

care a trăit mai multe experienţe extracorporale după ce

a băut dintr-o baltă gălbuie din faţa casei în care trăieşte cu doamna ioanid.

bunica nu ştie că doamna ioanid e bicefală

şi că nu trebuie să ţipe la ea deoarece

aceasta aude foarte bine cu cele patru urechi ale sale.

bunica şi doamna ioanid plâng împreună în zilele

în care domnul ioanid uită să se mai trezească

„e mort, săracu’”, spune disperată doamnă ioanid clătinându-şi cele două capete

„nu cred, da’ în comă sigur e” spune bunica în timp ce bea

dintr-o sticlă lacrimi de sfinţi aduse tocmai din ierusalim

de o rudă îndepărată a domnului ioanid

dar domnul ioanid se trezeşte întotdeauna şi le poveşte cum

a vânat pisici în jungla africană şi cum a reuşit să se înroleze în legiunea coifurilor

de hârtie unde a ajuns chiar comandant peste

o trupă de elefanţi portocali cu mustăţi verzi

iar eu îmi notez tot ceea ce spune cu o bucată de săpun pe o tavă veche de argint

până adorm şi dorm şi dorm şi dorm

fără să mă mai trezesc vreodată lângă sânii paralelipipedici ai doamnei ioanid.

într-o zi doamna ioanid s-a îmbolnăvit de peleagră

bunica i-a dat o alifie din păr de câine sălbatic cu care să-şi ungă pielea azurie

iar domnului ioanid i-a dat un afrodisiac din găinaţ de pasăre măiastră

(asta pentru că doamna ioanid i-a mărturisit bunicii că domnul ioanid

nu prea are putere în mădular atunci când se află amândoi în patul mare de cristal

din camera frigorifică unde doamna ioanid îşi păstrează colecţia de vibratoare).

domnul ioanid a gustat din afrodisiacul adus de bunica şi s-a transformat

într-un taur mare negru şi a fugit de-acasă

alăturându-se ciurdei de vaci cu ochii roşii de pe imaşul comunal

cu care discuta aprins zi şi noapte

problema transcendenţei a priori şi a posteriori la filozofii onanişti.

după o săptămână domnul ioanid s-a întors la doamna ioanid

acuzând o acută criză de amnezie.

„nu se mai poate, nu se mai poate” a spus doamna ioanid

şi l-a împuşcat pe domnul ioanid drept în ochiul din frunte

pe care acesta îl ţinea mereu deschis

Acest articol a fost publicat în Poezie și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s