„Muzica unei vieţi” sau frumuseţea ca instrument de cunoaştere// de Marius Iona


„A fi prea profund: asta i se întâmplă în schimb cu uşurinţă sufletului rus. Motiv pentru care nu există nici clovnul rus (decât dacă natura de clovn a intrat în suflet, ca la anumite personaje ale lui Dostoievski), şi nici dandy-ul rus. Un asemenea ins ar trebui să se scindeze pe loc, să intre în conflict cu sine însuşi, din fantezie. Sau să rămână absurd şi nesărat în dezordinea Colectivului.”

Rudolf Kassner

mujic rus

Cum poţi oare supravieţui tragicului sentiment rusesc ce astăzi te plămădeşte parcă din praful solar de stepă, ca mâine să te petreacă reflexia deşertului îngheţat?! Nu se poate să nu auziţi şuierul nebun al necurmatelor stepe de Asie, pătimaş frâmântate cu pământ de Europă ce exultă neînţelese stihii de infinite antinomii boreale ale tragicului pur. Scriitura rusească e danţ spasmodic ce derivă dintr-o dialectică a pre-cuvântului ce lasă cu mult în urmă cuvântul-interogativ aruncat în Istorie de către bătrâna Eladă. Neostoit şi avântat zbucium fecund al experienţei nemijlocite a transcendentului re-înfrânge, după atâtea veacuri, cuvântul ce astăzi se interpune şi populează decadent prin multiplicări pragmatice.

Acest suflet nostalgic, de tătar pe dedesubt, hălăduieşte – rănit de nu ştiu ce – insula asta vastă de veşnicie pământeană şi nu se lasă cu nici un chip izgonit, ci neînduplecat se dezbracă în mijlocul nefericirii sale aşteptând fără mânie să-l trăiască taina vieţii şi mortificării totodată. Numai şi numai pe aceste întinderi necuprinse putem înţelege sufletul rus, atunci când a ajuns la deznădejde, a ajuns întotdeauna prin stihial şi prin tot ceea ce este covârşitor în acesta.

Muzica unei vieţi este o compoziţie ce se slujeşte de cuvânt pentru a-l transcende. Cuvîntul doar sugerează, restul e subînţeles pentru cei care posedă receptacolul pentru inevidenţă. „Mă trezesc, am visat o muzică. Ultimul acord se stinge în mine în timp ce încerc să simt pulsul vieţilor înghesuite în lunga sală de aşteptare, în amestecul de somn şi oboseală”. Aşa îşi începe Andrei Makine prima „partitură” de roman, ca apoi să te ia definitv în posesia povestirii sale, în ritmul leneş de tren oriental ce se târăşte prin lăbărţatul ocean de uscat spre Moscova „europeană”.

Andrei Makine s-a născut în Novgorod în 1957 şi trăieşte de mai mulţi ani în Franţa. Exilul l-a învăţat să scrie occidentaliceşte, ca formă, dar ca „sunet” rămâne un slav, fără rest. Makine nu ştie sau nu poate să scrie ca predecesorii săi Dostoievski sau Bulgakov, dar rămâne un incurabil rănit metafizic, ca de altfel toţi ruşii plecaţi peste tot în lume. Acest roman de buzunar este o elegie dedicată martirajului de secol XX şi care te invită inevitabil la anamneza de tip estetic şi liturgic deopotrivă. Este o carte act sau de retrăire ce are loc o dată cu cel care ia parte prin cuminecătura slovei.

Mirajul începe într-o gară înzăpezită şi uitată de lume, „iar gara asta asediată de viscol nu-i decât rezumatul istoriei acestei ţări. A naturii sale profunde. Spaţii ce fac să pară absurdă orice tentativă de a acţiona. Exces de spaţiu care înghite timpul, nivelează toate termenele, toate duratele, toate proiectele. Mâine înseamnă „poate, cândva”, când spaţiul, zăpezile, soarta o vor îngădui. Fatalismul…

Trec în revistă, mai curând de năduf, aceste clişee ale caracterului naţional, aceste blestemate întrebări asupra firii ruseşti pe care şi le-au pus atâtea minţi luminate. O ţară în afara Istoriei, moştenirea grea a Bizanţului, două veacuri de jug tătărăsc, cinci veacuri de iobăgie, revoluţii, Stalin, East is East…”

În această aşteptare îngheţată trebuie să sosească, din clipă în clipă, trenul spre Moscova europeană, spre istorie, spre timp. Iar în trenul acesta te vei fi întâlnind cu un străin cu chip comun şi încărunţit înainte de vreme şi povestelnicul multiplelor sale vieţi. Nici înfăţişarea şi nici degetele butucănoase nu-ţi dezvăluie adevărata sa identitate, aceea de pianist şi, totuşi, el este cel pe care îl vei fi auzit lovind dureros clapele, mai devreme, în gară.  „Conversaţia noastră se leagă abia târziu, spre seară. În legătură, ciudat, cu frumuseţea unor străzi”. Da, auziţi, frumuseţea! Dar, „noi am exilat frumuseţea, în timp ce grecii au pus mâna pe arme pentru ea”, declama Camus în plin avânt materialist al occidentului. Dar aici nu este vorba de o reflecţie asupra frumuseţii, ci de o reflexie a ei. Acest idiot dostoievskian, ce camuflează chipul Christic, vine de undeva, nu dintr-un sanatoriu elveţian precum prinţul Mâşkin, şi călătoreşte spre altundeva. Este seară, trenul şerpuieşte agale şi dezinteresat de vreo destinaţie. O senzaţie proustiană ne încearcă parcă în reiterarea drumului făcut de ucenicii Săi spre Emaus. Iar apoi, binemeritata tihnă a popasului nu se lasă prea mult aşteptată „ne pregătim să mâncăm: ouă tari pe care le scot din rucsac, pâinea pe care, spune el, o are în valiză. Scoate un pachet, îl desface. O jumătate de pâine neagră. Însă ceea ce-mi atrage privirea e ambalajul – nişte foi vechi şi boţite, cu partituri. Îşi ridică ochii spre mine, apoi începe să netezească foile cu muchia bătucită a mâinii. Nu mai vorbeşte cu tonul unui călător sentimental, ca adineauri. Însă tot despre aceleaşi străduţe moscovite vorbeşte, şi despre un tânăr (Pe atunci, mă credeam cel mai fericit om din lume”, spune el cu o amărăciune senină), un tânăr cu o cămaşă albă udată de o ploaie de mai, un tânăr care se opreşte în faţa unui afiş şi, cu inima strânsă de emoţie, îşi citeşte numele: Alexei Berg”.

Dacă-mi îngăduiţi, aş exclama că totul e apofatic aici, adică plenitudinea tăcerii, a liniştii, geniul abisal al ne-afirmaţiei ce suspendă zgomotul interogaţiei de tip faustic. După astfel de înlănţuire elegiacă trebuie să taci cu desăvârşire, căci cuvântul e abuziv şi ridicol.

Eroul nostru trăieşte multiple vieţi. A confiscat identitatea unui soldat mort. Dar apoi „murind”, leapădă identitatea luată cu împrumut, ucide moartea prin moarte, călcând spre a ajunge la fiinţarea restaurată şi supremă. Deşteptându-se duhul său sau omul lăuntric se manifestă ulterior ca o vie şi firească hierofanie. „Alexei o culese de jos (veveriţa omorâtă de către camarazii săi de război), simţi un pic de căldură sub blăniţa din căuşul palmelor sale. Soldaţii coborau spre râu, după joc li se făcu sete. Alexei ghici deodată în el prezenţa unui alt om, prezenţă uimitor de sensibilă sub platoşa de nepăsare şi asprime pe care şi-o durase zi de zi, în luptă. Înainte de război…”

Rămas cu o cicatrice pe frunte, semn dureros al iniţierii, se preumblă tăcut prin viaţă. Se îndrăgosteşte de o pianistă ce-l învaţă să cânte din nou la pian. Se joacă, în prima fază, de-a stăpâna şi pedagogul cu el. El nu se-mpotriveşte. Nu ştie cine e. Nu-l recunoaşte pe acest „Mâşkin” deposedat de împărăţia sunetelor şi clasat de conjunctură în regnul animal. Dar ceremonia, balul ei cu parfum de nuntă mistică este prilejul irumperii sale sub privirile torturate şi somnambule ale participanţilor. Reflexia frumuseţii lui (ce termen demodat astăzi, când frumuseţea este bună doar!!!) străbate violent pupila hâdă a faunei alarmate, iar el trebuie, fără drept de apel, să moară. „Ia te uită, generale, nu ştiam că la ministerul tău şoferii sunt şi pianişti.[…] Alexei lăsă jos paharul, se întoarse spre pian. Râsetele, discuţiile încetară puţin câte puţin, dar el continua să aştepte, cu mâinile pe genunghi, stând foarte drept, cu un aer absent. Stella şopti ca un sufleor, aruncându-le musafirilor o privire complice: Hai, dă-i drumul! Începi cu do, cu degetul mare de la mâna dreaptă…

Când Alexei îşi puse mâinile pe clape, s-a putut crede că armonia ieşise din întâmplare, fără voia lui. Imediat însă, muzica izbucni, cu o forţă ce mătura îndoielile, vocile, zgomotele, ştergea de pe feţe expresiile amuzate, privirile întrebătoare, îndepărta pereţii, împrăştia lumina salonului în imensitatea nocturnă a cerului din spatele ferestrelor.

Nu avea sentimentul că ar cânta. Înainta prin noapte, respirându-i transparenţa delicată făcută din nenumărate faţete de gheaţă, de frunze, de vânt. Nu mai purta în el nici o durere. Nici teamă pentru ce avea să urmeze. Nici spaimă, nici părere de rău. Noaptea prin care înainta exprima şi suferinţa, şi teama, şi iremediabila ruptură a trecutului, acum însă totul se prefăcuse în muzică şi exista numai prin frumuseţea ei”.

După absolvirea Siberiei orientale pianistul nostru parcurge drumul iniţiatic de la realismul socialist: homo sovieticus, la realismul mistic: Ecce homo sau, mai bine zis, la firea omului. Eu am să tac aici. Şi vă urez să aveţi şansa de a vă întâlni cândva cu acest personaj recent. Acestea fiind spuse, e cam târziu acum şi trebuie să urc sau să cobor din tren, nici nu mai ştiu, şi el „ e departe, deja…”

Acest articol a fost publicat în Recenzii și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s