Scrisoare de Paşti// de Ovidiu Nacu


20 aprilie 2009


„Nu îi facem să sufere decât pe cei pe care îi iubim” –axioma unei potenţiale autoizolări profilactice.

Pentru că iubesc. Şi iubesc aşa cum nu am mai făcut-o până acum. Deplin. Însă deplinătatea umană e cât se poate de disgraţioasă, mediocră, infirmă şi autolatră din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

Înaintea Sa, dragostea ce se află în mine e nedeplină –sursă de suferinţă pentru alţii, pătrunşi în intimitatea fiinţei mele. Iubire şi suferinţă: o echivalenţă atât de chinuitoare… Din care Îl rog pe Dumnezeu să mă scoată; nu prin neiubire, ci prin desăvârşirea iubirii.

Dar nu ştiu să mă rog…

Şi produc enorm de multă suferinţă celor pe care-i iubesc, fără a putea ieşi din propria-mi dilemă vampirizantă.

Harul este antinomic: decantează, purifică şi sintetizează iubirea şi suferinţa, cele două devenind una. Această nouă stare e paşnică, respiră oxigenul sublim al transcendenţei şi răspândeşte raze de bucurie în suflet.

Dar antinomia harului – antinomie transfigurată, veritabil vehicul al Împărăţiei – e greu de susţinut. Se primeşte în dar şi se pierde prin inconştienţă. O lipsă de conştienţă şi conştiinţă referitoare la multiplicitatea simplă a planurilor întreţesute în Realitatea Împărăţiei. Ni se deschid uşile ei, dar noi nu avem luciditatea de a intra, ci rămânem în afară, iar porţile-i deschise ne apar echivalente cu orice altă iluzie efemeră învestită de oameni cu proprietatea de a fi „reală”. Confundăm ontologiile, dovadă a inconştienţei noastre. Trăim în maya. Iar Dumnezeu îi iubeşte pe „mayaşi” –izvor de suferinţă pentru acei puţini locuitori ai lumii noastre, care-şi înţeleg condiţia ingrată.

Neputinţă personală. Inconştienţă groasă. Condiţionarea Erosului şi imersiunea pasională în oceanul eroticului. A fi strălucitor –dar nu în strălucirea smerită proprie ontologiei tale, ivită firesc din logos-ul tău.

Dumnezeu se tot face prezent în viaţa mea nemernică. Prin înseşi condiţiile ei prăvălite în adâncul păcatului sau conturate de fulgerele prea frumosului har. Ce-i muritor în mine străluceşte de nemurire –izvor de suferinţă pentru mine, cel totuşi muritor…

Apropierea Tainei tulbură stabilitatea naturală a Fiinţei. O răvăşeşte, smulgând-o definitiv din sine însăşi, dedublând-o, proiectând-o în abisul aparent exterior al Alterităţii (personale sau impersonale). Taina introduce Fiinţa în Alteritate, pentru a le salva pe amândouă de autosuficienţa determinărilor pseudo-ontice. Fiinţa va popula Alteritatea (iniţial non-fiindă), iar Alteritatea, acum plină de Fiinţă, va deveni mijlocul, laboratorul şi dialectica bucuriei reîntregirii. Comuniunea dezvăluie Întregul, Unul, Cel din care se naşte Fiinţa şi purcede Alteritatea. Doar spre a redeveni Întreg. Treimea e mereu deschisă: ne include în expansivitatea Ei.

….Şi în timp ce speculez subtil, croşetând gânduri izbăvitoare de păcatul meu, în lume oamenii mor, suferă, sunt zdrobiţi. Păcatul mă apasă prin moarte. Şi această moarte, amplificată de neant ori suferinţă, mă face să cuprind în mine durerea neostoită a lumii. Fără păcat aş fi un pietist, ori un poet superficial, sau un eseist al formelor cristalizate.

Prin păcat devin creştin, capăt un centru de greutate, mi se lărgeşte conştiinţa. Căderea este şi urcuş. Moartea conţine, nebănuită, Învierea şi o manifestă gradual şi progresiv pe măsura transfigurării ei.

Domnul cel prea bun transfigurează (desluşeşte) toate.

Destinul creştinului: între Hristos şi păcat. Iată terenul devenirii, unde oamenii se nasc a doua oară, pruncii cresc, tinerii se maturizează, cei maturi lasă urmaşi, iar unii mereu puţini, se desăvârşesc –toţi împlinindu-se prin Cruce. Balanţă antinomică a dimensiunilor (pe verticală: transcendentă-sus şi imanentă-jos) şi a itemilor multiplicităţii (pe orizontală: iubire/plăcere –stânga şi suferinţă/durere –dreapta).

22spirala-001

Iar eu îmi port Crucea, Doamne dragă.

Pentru că îmi eşti drag, iartă-mă.

Pentru că-ţi sunt drag, iartă-mă.

Pentru că oamenii îşi sunt dragi, iartă-ne.

…Şi chiar de ar lipsi toate pentru că-urile, Domnul tot ne-ar ierta.

Cum voi da socoteală de dragostea Lui copleşitoare? Vai mie păcătosului, că Dumnezeu mă iartă, vai mie! Eu cer bătaie –El îmi dă mângâiere. Eu vreau jug greu –El îmi redă libertatea ca să-mi maturizez inconsistenţa prin devenire. Eu îi cer poruncă – El rosteşte doar apofatice sugestii, ori fericite antinomii. Pentru păcatul meu eu îmi cer moartea. Din păcatul meu El îmi izvorăşte viaţa Sa.

Şi sunt debusolat.

Viu este Dumnezeu! mărturisesc şi eu alături de profeţi şi patriarhi.

Vai mie, nemernicului: am aflat că Dumnezeu e (şi) cu mine, dar nu-s conştient de ceea ce am aflat.

Slavă Ţie, Doamne, că există păcatul. Prin care mă smereşti, mă omori, mă biciuieşti, mă educi, mă înalţi, mă luminezi, mă umpli de iubire iar, şi de care…mă fereşti apoi! Harul Tău toate le lucrează bine, chiar şi în fibra răului meu: acolo, în miezul lucrurilor sculptezi, neştiut, desăvârşirea…

Cum voi scăpa de dragostea Ta, prea bunule Doamne? Că nici prin păcat nu mai pot!…

Adu-mă pe mine la mulţumire, Doamne, împlineşte-mă cu Tine însuţi. Ca să-ţi pot mulţumi pentru toate, precum Tu însuţi doreşti şi precum Tu însuţi vei alege.

Îţi mulţumesc, Hristoase, că eşti bun cu mine…

Învaţă-mă să-ţi mulţumesc din toată fiinţa mea.

Dragul meu Doamne…

Amin.

Acest articol a fost publicat în Pagini de jurnal și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Scrisoare de Paşti// de Ovidiu Nacu

  1. valentin curca spune:

    „Neputinţă personală. Inconştienţă groasă. Condiţionarea Erosului şi imersiunea pasională în oceanul eroticului.” Citindu-te si regasindu-ma foarte bine in ce scrii, mi-am dat seama ca relatia dintre cititor si scriitor poate culmina intr-o dimensiune soteriologica. Exista un fel „descriptiv” de a scrie, in care scriitorul este detasat de problema pe care o abordeaza, si exista maniera aceasta „fierbinte”, patetica dar deloc ridicola, de a iti pune sufletul in pagina. Cititorul se poate „indragosti” de gandirea autorului care alege sa se destainuie astfel aproapelui sau pe care, daca l-ar imagina doar in calitatea sa neutra de „celalalt”, s-ar multumi sa il informeze, asa cum publicul poate fi informat jurnalistic. Aceasta expunere a sufletului tau, apropiat de Taina, nu este un exercitiu publicistic. Scrisul tau nu poate face obiectul, pur si simplu, a unei critici stilistice, literare (desi, in treacat fie spus, stilul tau te face mai demn de a fi publicat decat multi altii). Scriitura ta este o forma de seductie duhovniceasca. Pe mine m-ai „sedus din condei”, iti marturisesc. Daca noi, in mod obisnuit, ne „indragostim” de celalalt datorita idealizarii pe care o adoptam raportat la prezenta sa eminamente fizica, inteleg acum ca exista o forma de „indragostire” in care nu ai cum sa te inseli. Pentru ca nu ne iubim autorul decat in masura in care el este in relatie existential-complexa (spirituala, duhovniceasca) cu Adevarul. In masura in care Adevarul i se reveleaza, existentialistul crestin pune oamenilor o problema autentica intr-un fel seducator. Intentia lui nu este de a-si convinge publicul de pertinenta unor idei carora s-ar stradui sa le dea coerenta definitiva a unui sistem de gandire, ci de a-si atrage aproapele catre „Calea, Adevarul si Viata” divina. Impartasind cu aproapele drama ratacirii sale dar gravitand efectiv in jurul Tainei, acest tip de scriitor poate infatisa lumii acesteia gravitatea caderii dar si frumusetea mantuirii. Fiindca mantuirea lumii acesteia nu se poate face decat prin redescoperirea adevaratei frumuseti. Frumusetea ne-a fost falsificata impreuna cu adevarul ei. Daca putem face o pasiune si pentru altceva decat pentru trupul sau chipul celuilalt, atunci frumusetea care transpare din scrisul tau este o dovada elocventa pentru acesta alternativa. Iti multumesc !

  2. Ovidius spune:

    in Pelerinu Rus, in Spovedania cuprinsa acolo, se spune ca primul si cel mai mare pacat in care suntem tinuti este neiubirea. neiubirea lui Dumnezeu si neiubirea aproapelui. un alt mod de a spune ca suntem amortiti, daca nu morti, duhovniceste.

    …cateodata Domnul alege instrumente mirabile, antinomice, pentru a-i revela omului dragostea cu care pururi il inconjoara. toate sunt in mana Lui si se slujeste de toate pentru a ne sluji pe noi…

    scrisoarea de mai sus am scris-o anul trecut, in seara zilei de Pasti, eu pacatosul… iar lumina Invierii nu a putut fi coplesita de pacat, care nimicul in sine este, ci a iradiat intru toate peste mine.

    valentine, noi inca nu stim sa ne plangem pacatul neiubirii, singurul care ne desparte de dragostea lui Hristos. de aceea suntem cam morti duhovniceste, umpluti pe dinauntru cu toate desertaciunile lipsite de viata ale lumii noastre.

    daca vom invata sa iubim, frumusetea ne va urca, inevitabil, pe Crucea mantuirii…daca nu, toate raman doar cuvinte istete si goale. acesta este, cred, adevaratul pariu al crestinismului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s