Filă de jurnal// Ovidiu Nacu


tasnire

Iulie-august 2008

Prea multe cuvinte se scurg în afara simbolului. Şi cuvântul e trup, pecete a spiritului. Te iubesc…şi mi-e teamă să fiu. Căci orice fiinţă iubindă pătrunde, prin extazul vieţii, în moarte. Mă tem de unicul fapt ce-mi poate revela rostul, vitalitatea, împlinirea: mă tem de sfârşit.

Odată conştientizat, scos la suprafaţă, sfârşitul prinde rădăcini în prezent, se autoperpetuează. Sfârşitul care îşi pierde sfârşitul. Să mă arunc într-un extaz prea intens spre a se mai putea repeta? Sau să mă mulţumesc a fi un colecţionar modest al firmiturilor de hrană divină? Colecţionarii îţi fac un rost în viaţă, lasă urmaşi, predau testamente şi mor întru adânci bătrâneţi. Încununaţi de slava mediocrităţii. În schimb, eroii…

Acei eroi prea excentrici spre a fi înţeleşi de lume, prea radicali în pasiunea lor devoratoare spre a fi urmaţi spre al lor pisc; acei eroi mult îndrăgiţi odată absorbiţi de transcendent, dar huliţi infernal şi stigmatizaţi în clipele lor mundane, romanticii aceştia de eroi sau sfinţi, sau geniali, sau tirani neluminaţi, sau nebuni, sau sinucigaşi…oare dintr-a lor rasă mă trag?

Aş căuta confortul:în biologicul familial, în linia plată şi continuă, neîmpiedicate de puncte răzleţe, ci curgând rectiliniu pe coala netedă a simplităţii. M-aş ferici în clipe-epoci de transfigurare, în liniştea împlinită a îmbrăţişării…  Aş citi veşnicia în ochii copiilor, albaştri precum ai mei, i-aş urca înspre ea, repetând implacabilul destin prometeic, eu tatăl primordial…

Ţi-aş fi lance şi scut, iar tu mi-ai fi dragă, împodobită cu toate visele ce m-au visat vreodată…

Naive rosturi! Confortul e iluzoriu: rămâne doar zbuciumatul sânge al lui Cain scurs mai departe în istorie, doar strigătul de carne, mut lumii, spre a se perpetua asurzitor şi infernal de la un individ spre altul.

Şi nici să fur nu pot, iubita mea! Sunt cel mai fraier dintre păgâni şi cretin dintre ceştini! E ceva în carnea aceasta blestemată care-şi biruie nimicnicia şi rupe directa, efemera condiţionalitate. Mi-e sete de eon, dar nu setea sfântului, pregătită să se adape, ci setea demonului neînstare a-şi fi fântână. Prea plăpând pentru a distruge, prea vinovat pentru a mai fi distrus… Nu, nu pot fura, precum fură alţii scânteile din stele ca să-şi apindă o mică flamă pe timp de ploaie. Aşa rămân sărac, umilit de becisnici pragmatici şi de înţelepţi atoateştiutori. În lumile lor eu plătesc chirie şi nu am drept de vot.

Simbolul e sacru: din el am decăzut toţi. Şi căderea vine prin cuvânt, voce a iubirii lipsite de suficienţă. Logosul, fiul devorat şi devorator al lui Eros.

Fiinţa mi-e grea, căci ibeşte, e plină de teamă.

Iar infernul –salvator.

Acest articol a fost publicat în Pagini de jurnal și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s