Alergare // de Ovidiu Nacu


runner

Călătorind prin trenuri, privesc chipurile tale –cele mai frumoase de fiecare dată… Păşind peste cuburile pavajului, pe străzile de labirint ale Sibiului (sau doar ale mele) te privesc în fiece făptură, întotdeauna mai suavă, abstrasă mereu.

Dar tu nu eşti…tu nu poţi fi… Înţelegi, oare, ce suferinţă aduce pe lume inexistenţa ta?

Savoarea clipelor răscumpărate –sub ea mă-ncovoi eu, piticul cosmic, şi te-aş adora în temple de lut…numai de-ai fi!…

Priviri întretăiate scurt. Ne ocolim şi ne evităm întru întâlniri. Ce cuvinte ţi-aş putea spune, pe ce radar interior ai putea clipi tu, idiom uitat în imposibilul viitor?

De asemenea, taci. Aşa ne înţelegem cel mai bine: tăcerile îşi comunică adevărul precum îmbrăţişarea tandră, de împăcare, a unor îndrăgostiţi.

Poate, mai devreme sau mai târziu, Tăcerea se va rupe ca o pâine coaptă: înfruptarea finală a veşnicilor nehrăniţi.

Acest articol a fost publicat în Pagini de jurnal și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s