Andrei cel întâi chemat, Apostol al lupilor şi al românilor// de Ovidiu Nacu


patras-andrei-23

Conform Evangheliei, Andrei împreună cu fratele său Petru sunt primii ucenici –cronologic vorbind – ai lui Hristos (Ioan 1, 35-50). În timp ce Petru va deveni un personaj proeminent al creştinismului, considerat „corifeu al Apostolilor” în Răsărit, şi proclamat „prinţ al Bisericii” în Apus, Sfântul Andrei va avea o soarta mai smerită dar la fel de importantă în aghiografia creştină.

Tradiţia bisericească a primelor secole, începând cu Hipolit al Romei, Origen şi apoi Eusebiu de Cezareea, îl menţionează pe Andrei ca apostol şi evanghelizator în Sciţia; dar această tradiţie primară va fi mereu îmbogăţită în decursul veacurilor şi aprofundată până la amănunt. Astfel, putem afla cu exactitate din Sinaxarul constantinopolitan (sec. VIII) regiunile şi numele cetăţilor unde a predicat Apostolul: Bitinia, Bizantia, Tracia, Macedonia, ţinuturile din jurul Marii Negre, din Scitia până in Crimeia, traseul său misionar trecând prin polis-urile Niceea, Sinopi, Neocezareea, Samosata, Edesa, Cherson, etc.

Marea patriarhie bizantină a Constantinopolului se va considera „apostolică”, aşadar la fel de legitimă cu „vechea Romă”, deoarece Andrei ar fi hirotonit primul episcop de Bizanţ, pe Stahie. Ulterior, Bisericile Rusă şi Română îl vor revendica pe Andrei „cel întâi chemat” drept „apostol naţional”, primul care a vestit Evanghelia în aceste ţinuturi şi a încreştinat parţial pe strămoşii actualelor popoare.

Dincolo de funcţia sa legitimatoare pe plan bisericesc, Andrei Apostolul este foarte iubit pe meleagurile noastre, evlavia populară consacrându-i topinime (pârâiaşul, pădurea şi peştera Sfântului Andrei), alături de un loc important în mitologia românească.

Se pare că praznicul Sfântului Andrei (de la care îşi trage numele luna Undrea-Decembrie) s-a suprapus peste sărbătoarea precreştină a Zeului lupilor, celebrată în noaptea de 29-30 noiembrie (12-13 decembrie pe stil vechi). În ziua de Sântandrei se crede în popor că lupul devine mai sprinten, îşi poate îndoi gâtul ţeapăn şi nimic nu scapă dinaintea lui. De aici şi credinţa că „îşi vede lupul coada”. În noaptea de 30 noiembrie lupii se adună, iar Sf. Andrei împarte prada, pentru iarna care începe, fiecărui lup. Ca să-şi apere gospodăria de lupi, se obişnuieşte şi astăzi la ţară să se ungă ţăruşii de la poartă, ferestrele si pragul uşilor cu usturoi. În acea noapte vorbesc toate animalele, dar cine le ascultă moare. La miezul nopţii de Sf. Andrei se deschid cerurile şi ies strigoii (duhurile celor înmormântaţi necorespunzător, care nu trec dincolo) antrenând dezordinea cosmosului. În mitologia românească veche, aceasta este ziua de trecere între anul vechi, încheiat şi cel nou; timpul suferă prefacerea ciclică: colapsul în haosul primordial (caracterizat de sarabanda strigoilor, atacurile lupilor, deschiderea cerurilor şi compenetrarea lumii animale cu cea umană) şi apoi regenerarea sa prin ritualurile continuităţii: petrecerea de veghe a tinerilor din timpul nopţii, neapărat în casă, ferită de amorfia exteriorului, actele de divinaţie ale fetelor ce vor să-şi cunoască ursitul, folosirea apotropaică a usturoiului, care securizează existenţa umană şi cea a animalelor domestice, ş.a.

O reminescenţă din ritualul de trecere –care întotdeauna presupune moartea şi învierea– din noaptea Sf. Andrei este obiceiul păstrat sporadic la românii din Transnistria, numit bocetul Andreiului. Fetele, după confecţionarea unei păpuşi din cârpe, numită Andreiu, substitut al anului vechi, o aşezau pe laviţă ca pe un mort şi o jeleau.

Pe Colinele Tutovei, de Sântandrei, se prepara din malai şi faină, uneori numai din mălai de porumb sau de mei, o băutură fermentată numită covasa, ce avea rolul de a-l proteja de strigoi pe cel care o va bea, asigurându-se astfel continuitatea omului în timpul discontinuităţilor cosmice.

Apostol al lupilor în mitologia populară şi Apostol al românilor pentru teologia oficială a Bisericii, Andrei „cel întâi chemat” al Evangheliilor a ocupat mereu un loc esenţial în imaginarul creştinismului românesc. Îngemănarea praznicului său cu ziua naţională l-a propulsat, inevitabil, în rolul de protector al Ortodoxiei româneşti, depozitară a identităţii naţionale.

Însă dincolo de sedimentările originale depuse în două milenii peste arhetipul său, ne aşteaptă ucenicul martir al Mântuitorului, cu mărturia vieţii sale: „Am găsit pe Mesia, care se tâlcuieşte Hristos.”(Ioan 1, 41).

Acest articol a fost publicat în Jurnalistica și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s